O tentativă de sinucidere ieşită din comun

Am fost mutat din camera 4 spital din nou în camera 2 subsol. Şi aici s-a instituit „reeducarea”. Şeful comitetului de reeducare era Titus Leonida.

Eram în total 21 de „bandiţi” faţă de numai 4-5 câţi eram la camera 4 spital. Avantajul era enorm căci ne venea rândul să luăm bătaie abia la 4-5 zile.

Totuşi, unul dintre noi, pe nume Dan Dumitrescu, student In ultimul an la Facultatea de medicină din Iaşi, era bătut crâncen în fiecare zi.

Atâtea torturi a îndurat acest om încât a fost adus într-o stare de disperare acută. Eu, privindu-l cu groază, constatam că nu mai era decât o umbră. Un schelet ce se confundă cu semnul „pericol de moarte” din preajma depozitelor de materiale explozive sau locurile cu pericol de electrocutare. Rezista în mod inexplicabil. Mă tot întrebam oare când va cădea organismul acesta atât de epuizat?

Sărmanul Dan Dumitrescu nu mai avea ce spune, nu mai avea ce inventa…

În una din dimineţile acelor zile blestemate, după terminarea programului de dimineaţă, îl văd pe Titus Leonida cum se ridică de la masa unde dospise ceva în mintea lui cea neagră, umflându-se în pene ca un păun şi cu coada rotată începu:

– Ei, acum să începem iarăşi programul. – Care te înscrii la bătaie ? Era şi cinic cretinul.

– Care te simţi vinovat ? Care ai minţit la autodemascare? Nu se înscrie nimeni ?! Atunci tot rândul lui Dan Dumitrescu este. Dumitrescule, treci la interes .

Dar, surpriză pe toată lumea. Dan Dumitrescu în loc să sară ca împins de un arc nevăzut, luă o poziţie crâncenă de bărbat plin de tărie şi fără păs. Ochii îi luceau în adâncul orbitelor osoase scânteind ca doi luceferi în nopţile geroase…

– Ba ai să torturezi pe p… a mătii, bandit şi ticălos fără de margini. M-ai scăpat nărodule din mână. Mai sunt încă treizeci de minute şi puteţi să mă pupaţi în cur toţi deodată sau chiar pe rând dacă asta vă va fi voia. Tâmpiţilor, am băut toată cutia cu creolină, otravă ce-i sigur că într-o jumătate de oră îşi va face efectul. Atât mai durează până soseşte salvarea prin moarte.

Şi mai întăreşte încă o dată entuziast, cu o bucurie nespusă:

– Încă o Jumătate de oră şi-s mort… Mişeilor, veţi da socoteală pentru toate acestea nu peste mult!

La auzul acestor vorbe am simţit cum un duh al tăriei coboară spre mine şi inima în piept o simţeam mai bărbată.

Dintr-o dată Titus Leonida a amuţit, i-a pierit, pur şi simplu, graiul. Ceilalţi „reeducaţi” tremurau palizi de spaimă. Oare ce va fi de cojocul lor când Ţurcanu va afla despre o asemenea neglijenţă? Era în stare să-i măcelărească pe toţi… Astfel Titus Leonida începu ancheta…

Tineta din cameră – care servea pentru urinat – nu avea capac. Ca să stopeze degajarea mirosului infect de urină în descompunere, Ţurcanu a adus o cutie de conserve goală pe care din când în când o umplea cu creolină. Cu câteva picături de creolină aruncate în tinetă se făcea o peliculă deasupra urinei care oprea degajarea mirosului.

Din cercetările pe care le făcu imediat Titus Leonida s-a constatat că cutia cu creolină de lângă tinetă era cu adevărat goală. Dimineaţă fusese plină.

Întrebându-se unul pe altul câtă creolină a fost în cutie, au descoperit că creolină s-a consumat cu o zi înainte, iar cutia de conserve era – în realitate -plină cu urină. Doar pe deasupra plutea o peliculă subţire de creolină care nu putea fi mortală.

Dan Dumitrescu în realizarea planului său de sinucidere n-a observat acest amănunt şi s-a înşelat bând urină în loc de creolină.

Cu toate acestea teama că Dan Dumitrescu ar putea muri nu dispăruse. Au aşteptat o oră şi Dan Dumitrescu nu mai murea.

Atunci ticălosul de Titus Leonida îşi veni în fire şi îi zise lui Dan Dumitrescu :

-Ai băut pe p… mătii creolină. Ai băut urină. Au mai aşteptat un timp şi văzând că Dan Dumitrescu nu dă semne de intoxicare, l-au tras jos de pe prici, l-au dat cu forţa să bea câteva gamele cu urină şi apoi au început tortura…

Nu se găsesc cuvinte pentru a descrie martiriul la care a fost supus acest om.

Groaza şi spaima ne-a cuprins pe toţi, scoţând din minţile noastre până şi gândul la o eventuală sinucidere.

(Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Majadahonda, București, 1996, pp. 69-71)