O veste stranie

Reîntors dintr-o plimbare făcută în împrejurimi, mama era îngândurată. Parcă voia să-mi spună ceva…

-Te-a căutat azi un miliţist; a zis că trebuie să mergi mâine dimineaţă la securitate.

O umbră îmi acoperi creierul şi aşa destul de labil…Întrebări, întrebări… Încercam să mă încurajez singur că, poate, este vorba de alte formalităţi în legătură cu buletinul. Cu paşi de plumb, a doua zi, mă apropiam de securitate.

Printre gândurile ce mă învolburau îşi făcea loc şi întrebarea: „Oare mă voi mai reîntoarce?”.

Când erai chemat acolo, perspectivele nu puteau fi decât sumbre, iar consecinţele grave.

Odată ajuns, sunt trimis la căpitanul Nagy, care îmi spune fără nici un fel de menajament, că Ministerul de Interne mi-a dat domiciliu obligatoriu pe 36 de luni în Bărăgan. „Drept pentru care vi se acordă 24 de ore pentru a vă prezenta la securitate cu bagajul, de unde veţi fi însoţit până la Feteşti”.

Totodată mi-a reţinut buletinul. Am simţit o stare de slăbiciune, capul mi se învârtea, se năruia totul în jurul meu. O singură consolare – slabă-: am ieşit totuşi de pe poarta securităţii.

Ce să fac? Să fug? Unde? Şi de ce? Nu mai eram condamnat!

Despre domiciliu obligatoriu auzisem la închisoare. Ba mai mult, ştiam că toţi cei ce-şi terminau pedeapsa la Aiud erau trimişi direct în domiciliu obligatoriu fără a mai putea trece pe acasă. Ori eu am ajuns acasă şi mă întrebam cum a fostposibil?

Probabil fiind eliberat de la Jilava, închisoare de tranzit mixtă, a fost o încurcătură şi mi-au dat drumul acasă, fapt imposibil dacă ieşeam direct de la Aiud. Sau să fi fost o capcană pe care mi-o întindeau pentru a mă întâlni cu foştii mei camarazi? Erau circumstanţe grave care ne-ar fi încriminat pentru a fi duşi din nou la închisoare…?

Mă apropiam încet de casă, cu groaza în suflet:

„Ce-i voi spune mamei? Cum să o fac să înţeleagă că trebuie să plec din nou?”.

O voi convinge, totuşi, că am fost norocos ajungând până acasă – alţii plecau direct în domiciliu obligatoriu.

Mama, presimţind, mă aştepta cu ochii înspăimântaţi:

-„De ce te-au chemat, dragul mamei ?”

Precipitat îi explic că domiciliul obligatoriu este un loc în care nu eşti închis. Te poţi plimba liber, poţi scrie şi primi scrisori, vizitatori – omiţând să-i spun pentru cât timp…

Mama mă privea ca înlemnită. Oare mă credea? „Vei putea veni la mine să stai cât vrei!Biata mama , cu gâtul strâns de lacrimi, fără să mai poată plânge, nu mai zicea nimic.

O priveam cu durere ce nu o pot descrie, mai ales la gândul că, din cauza atâtor ani cât m-a plâns şi-a pierdut complet vederea la un ochi. Dar câtă dragoste citeam în cel care i-a mai rămas!

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)