Oare timpul s-a oprit?

Oscilaţia aceasta zănatică între tortură şi frig, preferând întotdeauna una celeilalte, timpul se deformase.

Zilele nu mai aveau nume. Sărbătorile dispăruseră într-un hău de parcă n-ar fi existat niciodată.

Când a fost Crăciunul (1950) n-am ştiut… După cum n-am ştiut că ar fi putut să existe aşa ceva.

Dacă cu un an înainte, în ajunul Crăciunului când s-a dezlănţuit urgia… Dacă cu un an mai înainte -repet- auzeam clinchetul clopoţeilor şi glasul copiilor ce vesteau naşterea lui Iisus, Crăciunul din 1950 -în acest şoc al groazei- nici n-a existat.

Aceleaşi chinuri de clipă de clipă… Acelaşi frig ce ne îngheţa până şi respiraţia. Nici nu gândeam că putea exista undeva prin lumea largă un Crăciun al bucuriei. Pur şi simplu, Crăciunul -pentru noi cei din închisoarea Piteşti – nu a existat.

(Aurel Vişovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit)