Omul lui Dumnezeu – Părintele Ioan de la Recea

La Mănăstirea Recea de lângă Targu-Mures, biserica e mereu neîncăpătoare. Credincioşii, veniţi din toată ţara cu miile, bat drum greu să-l asculte pe duhovnicul lor, părintele Ioan Iovan.

Aşteptând calvarul

În biserica înaltă, cu turle înălţate spre cer ca două mâini în rugăciune, vocea părintelui răsună puternic, asemeni unui clopot-mistic, răscolitor. Chiar şi simplu privitor fiind, te cutremuri. Cuvintele părintelui vin din adânc. Au forţă.

Vorbeşte despre Hristos, de parcă ar fi de faţă, chiar lângă el. „Mântuitorul e cu noi. E aici, pe sfânta Masă!”. Nu există zi în care să nu predice despre Taina Împărtăşaniei. „Să stăm drepţi, să stăm cu frică.” Cuvintele lui au măsură şi greutatea rugăciunii, a numeroşilor ani de temniţă grea, în care – caz unic printre preoţii ortodocşi arestaţi – a săvârşit zilnic Sfânta Liturghie. 

Întărit în credinţă, cu post şi rugăciune neîntreruptă, părintele Ioan a transformat celula zăbrelită în altar. În loc de icoane, a desenat pe tencuiala ponosită a peretelui semnul mântuitor al crucii, cu degetul muiat în apă. În 1955, în ziua arestării sale, huidumele de la securitate i-au confiscat patrafirul, ca pe un acuzator corp delict. Părintele îi aştepta. Îşi cususe antimisul, obligatoriu în celebrarea Liturghiei, pe spatele maieului, iar Potirul era o cutie de medicamente sfinţită anterior. Calvarul putea să înceapă. Părintele Ioan era pregătit.

Nu e uşor să vorbeşti cu părintele Ioan. La Mănăstirea Recea, credincioşii aşteaptă şi 2-3 zile până să le vină rândul la spovedanie. În plus, părintele refuză – fără prea multe explicaţii – presa. La ce bun să-ţi dezgoleşti în faţa tuturor rănile, urmele adânci de cătuşe, vizibile şi acum la încheietura picioarelor? Oftând în ascuns, părintele pomeneşte în mai multe rânduri de maica Mihaela Iordache, de ceilalţi anonimi care s-au săvârşit în temniţă ca nişte martiri, mărturisindu-L neîncetat pe Hristos. Simplul fapt de a trăi nu e motiv de laudă. Totul e dat de Dumnezeu – şi încercările, şi puterea de a le trece fără să-ţi vinzi sufletul.

„Este un miracol că am ieşit viu din închisoare”, zice părintele, „dar cel mai mare miracol în celulă este să-ţi păstrezi mintea întreagă, să rabzi până la capăt şi să mulţumeşti lui Dumnezeu, chiar şi atunci când eşti în cea mai neagră suferinţă.”

În camera morţii, unde apa curgea neîncetat pe pereţi

Arestat în urma unei înscenări grosolane, acuzat de instigare la terorism şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, părintele Ioan a suit, pas cu pas, drumul crucii sale: Galaţi, Jilava, Văcăreşti, Gherla, Bacău, Aiud. Închis la Galaţi, într-o celulă fără geam şi fără sobă, a trecut printr-o anchetă crâncenă, care i-a declanşat un Tbc ganglionar, în timp ce – din cauza frigului şi a mizeriei – mâinile îi crăpaseră atât de tare, încât îşi vedea prin rănile deschise falangele degetelor. La Gherla, după revolta din Ungaria, a trecut prin bătăile bestiale ordonate de comandantul Goiciu, care lovea cu ranga şi cearşaful ud, în prezenţa medicului, gata să intervină când cel pedepsit leşina. Apoi, la Aiud, când dizenteria făcea ravagii printre deţinuţi, a fost obligat să stea săptămâni la rând într-o celulă mică şi suprapopulată, unde, din cauza mirosului pestilenţial de la tinetă şi a geamurilor bătute cu scânduri, murea zilnic cineva, spre uimirea cinică a gardienilor, care exclamau aproape râzând, la inspecţia de dimineaţă: „Numai doi au crăpat aici?”.

Mai grele decât frigul, foamea şi bătăile erau umilinţele. Nu trupul, ci sufletul voiau securiştii să-l distrugă. Oftând tăcut, părintele se minunează şi acum de puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu să nu cedeze. Dacă la reeducarea de la Piteşti studenţii teologi erau obligaţi în batjocură să oficieze Sfânta Liturghie, ţinând în mână o gamelă cu propriile lor excremente, la Bacău, părintele era pus să stea ore în şir într-o poziţie chinuitoare, îndoit de la mijloc, cu mâinile la vârful picioarelor, ca apoi altcineva să-l încalece, zicând într-o grea profanare: „Acum intră Mântuitorul în Ierusalim, călare pe asin.”

„Cea mai mare umilinţă”, îşi aminteşte părintele, „aveam s-o trăiesc în ziua întâi de Paşti, când, după Sfânta Liturghie săvârşită cu colegii de suferinţă, vorbeam despre Învierea Domnului. Un gardian, tătar de naţionalitate, poreclit de noi „cap pătrat”, mă ascultă după vizeta şi, deschizând uşa, m-a dat pe mâna ofiţerului de serviciu, care a ordonat să-mi tai barba. Degeaba am încercat să mă apăr, vorbind despre dreptul deţinuţilor de alte confesiuni, care puteau purta barbă. Doi gardieni s-au repezit asupra mea, m-au prins cu forţa şi ofiţerul m-a tuns cu o foarfecă. Gestul lui m-a tulburat profund şi i-am spus fără teamă: „Dumneata eşti creştin ortodox, fiu de ţăran din Minteiu Gherlei. Cum eşti capabil să faci această batjocură în ziua de Paşti?”. Am plâns apoi cu colegii mei de celulă, nu atât pentru suferinţa, cât din cauza umilinţei provocate de un frate român. Ofiţerul nu a uitat însă curajul meu de a-l înfrunta. A cerut drept pedeapsă mutarea mea în cea mai mizeră celulă din Gherla, unde apa curgea necontenit pe pereţi, dirijată într-un fel anume. Pare de necrezut, dar paiele au putrezit sub mine în câteva zile. În mod normal, nimeni nu putea rezista în frigul şi umezeala de acolo. Mai trăiesc acum doar printr-o minune dumnezeiască.”

„Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea”

Calm şi liniştit ca o apă adâncă, părintele povesteşte lucruri cumplite ce par a fi fost trăite de altcineva: morţii scoşi din celula ca nişte baloturi de paie; cele 70 de lovituri cu ranga administrate aviatorului Dumitru Cucu; preotul Mircea din Liteni, care a murit auzind că soţia a divorţat de el; deţinutul politic de la Jilava lăsat special de către gardieni să sape o galerie pentru a-l prinde apoi în momentul evadării şi a-l împuşca. Dincolo de cruzimea amănuntelor, glasul părintelui trădează o anume nostalgie, un regret uşor, ca o adiere venită de departe. „Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălţătoare momente spirituale din viaţa mea. Acolo m-am născut a doua oară şi Dumnezeu mi-a dat să trăiesc nenumărate minuni, să-i cunosc puterea. După 64, am fost anchetat şi închis de încă trei ori. De fiecare dată, am regretat că am ieşit.” Printre genele înzăpezite de ani, părintele vede cu ochii minţii. Sunt scene şi întâmplări tulburătoare, pe care timpul nu le va şterge niciodată: noaptea în care a visat-o pe mama sa, de pildă. Un vis ca la lumina zilei, în care mama părintelui era înconjurată de flori superbe, în timp ce restul familiei veghea alături cu lumânări în mână. Şapte luni mai târziu, chemat fiind la vorbitor, îl va întreba pe tatăl său, venit singur: „Ce s-a întâmplat cu mama? Ce s-a petrecut pe 5 februarie?”. Auzindu-l, bietul om a căzut zdrobit pe gardul de sârmă şi abia a mai şoptit: „Mi-am rupt doliul, am băut un pahar de vin să prind curaj, dar văd că ştii”. Într-adevăr, pe 5 februarie, în noaptea visului, mama părintelui murise.

Minunile nu sunt nici mari, nici mici. Ele se petrec pur şi simplu, răscolitor şi inexplicabil. „Eram la Gherla”, va continua părintele Ioan. „Tocmai sosise un lot de prizonieri români graţiaţi de sovietici, prizonieri pe care securitatea română îi aşteptase la Ungheni şi, apoi, după o anchetă sumară, i-a condamnat din nou la ani grei de închisoare. Revoltat sufleteşte de această mârşăvie şi ştiind că noii noştri colegi nu se împărtăşiseră de mulţi ani, am hotărât să le trimit Sfintele Taine. Mijlocul de transport era aşa-numita „Măgăriţa”, o pungă mai mare, în care introduceai obiectul pe care voiai să-l trimiţi. Se lega cu o sfoară şi, cu un scripete improvizat, punga era lăsată jos, printre obloane. În acelaşi timp, bătând în ţeava în Morse, anunţam destinatarii. Pe la jumătatea drumului, reflectorul a surprins „Măgăriţa” şi s-a dat alarma. Gardienii au venit direct la celula noastră. Chiar dacă colegii mei au rupt punga în grabă şi au vârât-o în colţul unei saltele, gardianul a venit la mine, întrebându-mă despre punga cu pricina, pe care era cusută o cruce neagră. Ştiam ce mă aştepta, dar fără să ezit nici o clipă, am recunoscut tot ce făcusem pentru fraţii noştri, şi aşa chinuiţi destul printre străini. În clipa aceea, s-a întâmplat ceva. Gardianul, vestit pentru brutalitatea sa, n-a mai zis nimic, a pus capul în pământ, mulţumindu-se doar să mă avertizeze: „Pentru că ai fost sincer, n-o să păţeşti nimic. Altă dată să nu se mai întâmple, căci altfel te pândeşte izolatorul”. Că Dumnezeu înmuiase inima gardianului, aveam să mă conving câtva timp mai târziu. Tocmai săvârşisem Sfânta Liturghie, la care aveam drept cântăreţ pe părintele greco-catolic Nicolae Opriş din Bonţida, când, spre sfârşitul slujbei, acelaşi gardian a deschis vizeta şi a intrat în celulă, împingându-l cu forţa pe colegul de planton. Deşi treceam printr-o mare primejdie, nu m-am întrerupt. Am continuat celebrarea Liturghiei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La sfârşit, gardianul m-a chemat la vizetă şi, surprinzător, în loc de urlete şi înjurături, mi-a spus cu o voce scăzută: „Pentru că n-ai întrerupt slujba şi m-ai considerat şi pe mine creştin, nu-ţi fac nimic”. Din clipa aceea, a devenit aliatul nostru. De câte ori se pregătea o percheziţie, el căuta să ne atragă atenţia, spărgând o sticlă de podea şi strigând: „De ce dormi, mă, acolo?”. Alţi gardieni, mai câinoşi, îşi lipeau pâslă pe tălpile cizmelor, pentru a nu fi auziţi. Inventivi, colegii mei ingineri au găsit remediul şi la acest neajuns. Au presărat puţin nisip în dreptul uşii, astfel anunţându-ne orice mişcare. În temniţă, cel mai slab se dovedeşte cel mai puternic. Când n-ai nimic, ai totul. Îl ai pe Dumnezeu.”

Liturghia cu păsări

Închisoarea te învaţă multe, împlinind lucruri pe care nici cu gândul nu gândeai că ar fi posibile. În celulele prigoanei comuniste, deţinuţii scriau pe talpa bocancului, făceau picturi pe gamelă, scriau poezii pe bucăţi de cârpă, împleteau din resturi de flanea paltoane şi scurteici călduroase, ţineau prelegeri savante, uimind auditoriul cu ştiinţa lor. Dinu Mateescu ştia Noul Testament pe de rost, aviatorul Cucu „editase” un întreg dicţionar englez pe spatele unei cămăşi. La rândul său, părintele Ioan celebra zilnic Sfânta Liturghie. O făcea atât de aprins şi de fierbinte, încât, duminică, la ora slujbei, pervazul celulei se umplea de păsărele, aşteptând parcă şi ele cântecele molcome şi tăinuite ale deţinuţilor. Pedepsit mereu, pentru că bocancii lui inegali (unul avea 46, iar altul 42) lăsau impresia că nu stă niciodată în poziţie reglementară, părintele a învăţat în temniţă răbdarea şi virtuţile adânci ale smereniei. „La Jilava am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot. Într-o zi am fost dus la fierărie, întrucât trebuia să fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lanţ din mulţimea celor aruncate de către un deţinut de drept comun. Apoi, l-am închinat şi l-am sărutat, gândindu-mă la patimile Sfântului Apostol Pavel. Recunosc că nu am făcut o alegere prea bună a lanţului. În loc să iau unul mai gros şi mai lung, am preferat pe cel care mi s-a părut mai scurt şi mai uşor. Fierarul m-a prins şi mi-a aşezat piciorul pe nicovală, iar când a lovit niturile, metalul a muşcat cu sete din carnea vie a picioarelor mele – urme pe care le port şi astăzi. Echipat în acest fel şi cu cătuşe americane la mâini, am pornit înapoi spre celulă, cu înjurăturile obişnuite: „Mişca, banditule!”. La jumătatea drumului, atent fiind să-mi păstrez echilibrul, m-am pomenit deodată cu o lovitură cumplită în spate. Atunci, am simţit minunea – m-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Mai mult chiar, am simţit forţa lui Dumnezeu, care m-a întărit să-mi păstrez cugetul netulburat de ură, şi i-am zis gardianului ce mă lovise: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui, al Fiului şi Sfântului Duh”. În momentul acela, am înţeles că sunt cu adevărat creştin şi preot. Făcusem dezlegarea din toată inima. Cel care m-a lovit a amuţit pe loc şi s-a dat speriat la o parte. Smerenia şi iertarea învinseseră ura şi bestialitatea.”

„Speranţa noastră: suntem născuţi, nu făcuţi creştini”

Părintele Ioan Iovan are multe să povestească: cum a fost salvat miraculos de mai multe ori de la moarte; cum un ţăran simplu din Baia a murit după Sfânta Împărtăşanie, zicând ca un adevărat mărturisitor al lui Hristos: „Te rog, părinte, să spui acasă că am murit creştineşte, ca un bun român.” A îndurat, fără să cârtească, toate suferinţele, dar a avut forţa să strige la proces: „Poporul român nu e ateu… Dumnezeu nu ne îndeamnă să dăm Cezarului ateu ce e al Cezarului”. Sunt lucruri pe care tinerii sau cei ce se cred a fi în suferinţă ar trebui să le ştie şi să cugete asupra lor. Suntem mai puternici decât credem şi mai slabi decât ne dorim. Privită de la înălţimea celor peste 80 de ani ai părintelui, viaţa apare ca o durere plină de lumină. „Să-L prindem pe Hristos ca Mântuitor”, îndeamnă fierbinte părintele. „Altfel, îl vom regăsi ca Judecător, atunci când nimic nu se mai poate face. Să luăm mereu aminte la cuvintele Lui: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Nu vă întunecaţi la necazurile lumii. Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată. Să nu ne pierdem speranţa şi să închidem fereastra provocărilor lumeşti. Tot răul şi cumplita disperare vin din necredinţă. Cum să nu crezi în Hristos, în veşnicie? De aici vin toate bolile şi toate căderile lumii actuale.”

Când a fost închis, părintele avea 33 de ani. „Mâncam foc şi mă gândeam numai la o moarte de mucenic. Doream să mor în genunchi, rugându-mă. A trebuit să trec prin atâtea încercări, ca să-mi dau seama că celula temniţei e tot o chilie călugărească. Ca să fii puternic, trebuie să-L ai pe Dumnezeu alături mereu. În închisoare, mă gândeam în fiecare zi că Dumnezeu închide cheia celulei, nu gardianul. Oriunde te poţi mântui. De aceea zic că tinerii să-şi revizuiască busola conştiinţei, păzind ca îndreptarea lor să fie neabătut spre divinitate. Indiferenţa religioasă a lumii de astăzi e cea mai grea boală – un nou ateism. E ca şi cum ai face cruce pe comunismul vechi. Să nu rătăcim, ajungând în situaţia celui care jos nu vrea, iar sus nu poate. Avem o zestre enormă, aceea de a fi născuţi, şi nu făcuţi creştini. De aici vine şi optimismul meu. Avem o vigoare creştină străbună care ne va ajuta să vedem, în sfârşit, lumina.”

(Sorin Preda, „Omul lui Dumnezeu – Parintele Ioan de la Recea” în Revista Formula AS numărul 732, anul 2006)