Ordonanţă de punere sub învinuire a lui Nicu Steinhardt (8 ianuarie 1960)
Ordonanţă de punere sub învinuire a lui Nicu Steinhardt.
Ministerul Afacerilor Interne Direcţia Anchete Penale
Ordonanţă de punere sub învinuire
Bucureşti, 8 ianuarie 1960.
Eu, cpt. Onea Mircea, anchetator penal de Securitate din Direcţia de Anchete Penale a MAI-R.P.R., examinând dosarul de anchetă penală nr. 1523, privind pe Steinhardt Nicu Aurel, născut la 29 iulie 1912, în Bucureşti, fiul lui Oscar şi Antoaneta, de profesie avocat, în ultimul timp jurisconsult, de naţionalitate română, cetăţean al R.P.R., cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Ion Ghica nr. 3.
Constat
Steinhardt Nicu Aurel a fost arestat la 4 ianuarie 1960, pe baza mandatului de arestare.
Din materialele de anchetă penală rezultă că sus-numitul, adoptând o atitudine ostilă formei de guvernământ din R.P.R., în anul 1954 şi-a reluat legăturile cu fugarul Paleologu Alexandru, care la acea dată stătea ascuns la Câmpulung Muscel, sub numele de Creifăleanu Ion, alături de care a început să desfăşoare activitate contrarevoluţionară.
În acest scop, precum şi de a atrage mai mulţi aderenţi la această activitate criminală, Noica Constantin, în înţelegere cu Steinhardt Nicu şi Paleologu Alexandru, a început să întocmească o scriere duşmănoasă orânduirii socialiste din ţara noastră. Această scriere contrarevoluţionară a fost intitulată Povestiri din Hegel şi a fost terminată la sfârşitul anului 1956, începutul anului 1957, după care a fost difuzată în rândul mai multor persoane din Câmpulung şi Bucureşti, atât cu ocazia unor întruniri organizate în acest scop la Noica Constantin, Casasovici Coca şi Strelisker Beatrice, cât şi prin difuzarea exemplarelor acestei scrieri mai multor persoane de către Strelisker Beatrice, Enescu Teodor, Steinhardt Nicu Aurel şi Al. George Sergiu.
Tot în cadrul acestor întruniri au fost difuzate scrierile duşmănoase ale fugarilor legionari Cioran Emil şi Eliade Mircea, ce erau în legătură cu Noica Constantin, fapt despre care Steinhardt Nicu era pus în cunoştinţă de cauză, scrieri ce au fost introduse în ţară pe căi ilegale şi împotriva cărora presa noastră luase atitudine, demascând conţinutul lor contrarevoluţionar. Aceste scrieri i-au fost difuzate şi lui Steinhardt Nicu care la rândul său le-a difuzat mai departe, iar în cadrul întrunirilor organizate, erau elogiate de către acesta şi cei prezenţi, căutând tot timpul popularizarea autorilor lor; în acelaşi timp, autorii articolelor din presă prin care era demascat conţinutul scrierilor în cauză erau calomniaţi în tot felul.
Tot în scop de propagandă şi subminare a orânduirii sociale şi de și din R.P.R., Noica Constantin, în înţelegere cu Steinhardt Nicu şi restul de elemente din grupul lor, a transmis, pe căi ilegale, în Occident fugarilor legionari Cioran Emil1 şi Eliade Mircea2, scrierile sale contrevoluţionare Povestiri din Hegel şi Răspuns unui prieten îndepărtat pentru ca aceştia să le publice în Franţa, în rândul fugarilor români.
Până la arestarea lui Noica Constantin şi a restului de elemente din acest grup, aceştia au reuşit să angreneze la activitatea subversivă mai multe persoane ostile regimului, aparţinând fostelor clase exploatatoare3, cu convingeri politice ostile regimului din ţara noastă:
Având în vedere că faptele de mai sus întrunesc elemente; constitutive ale infracţiunii p.p. de art. 209 pct. 2 lit. a şi b al. 2 C. al R.P.R.;
în baza dispoziţiunilor art. 248-6 şi 248-7 C.P.P. al R.P.R.,
Dispun
– punerea sub învinuire a numitului Steinhardt Nicu Aurel pentru săvârşirea infracţiunii p.p. de art. 209 pct. 2 lit. a şi b al. CP. al R.P.R.;
– se va aduce la cunoştinţa învinuitului despre aceasta, sub luare de semnătură;
-copia prezentei ordonanţe se va înainta procurorului militar care supraveghează ancheta în termen de 24 de ore.
Anchetator penal de Securitate, Căpitan Onea Mircea
Cunoștință de conținutul prezentei ordonanţe astăzi
(ss./Nicu Steinhardt)
(AMJ, D1M, fond penal, dosar nr. 118988, volum 3, ff. 312-313; document reprodus în lucrarea Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989), ediție îngrijită de Clara Cosmineanu, Editura Nemira, București, 2005, pp. 67-69)
1. În fapt, Emil Cioran nu a fost vreodată membru al Mișcării Legionare ci doar simpatizant în perioada interbelică, la fel ca majoritatea elitelor intelectuale din acea vreme. A fi simpatizant al legionarilor nu este tot una cu a fi legionar, însă acest aspect de logică primară nu era valabil și pentru Securitate care, eticheta drept ”legionari” pe majoritatea opozanților regimului comunist. Mai mult, acuzele obsesive de legionarism pe care le aducea Securitatea au ajuns cu timpul până la absurd, după cum va mărturisi și Ioan Ianolide în memoriile sale: ”mi-a fost dat să aflu că: o nuntă poate fi considerată „adunare legionară contrarevoluţionară”; un cadou făcut la botez ar putea fi „ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale; un pelerinaj la mănăstire este „marş legionar de antrenament” în scopul cuceririi puterii politice; (…) o fată care se îndrăgosteşte de un fost deţinut devine legionară şi este vârâtă în proces; credinţa însăşi este legionară, prin urmare trebuie condamnată de lege.”
2. Cel puțin în perioada tinereții, Mircea Eliade a fost atașat de fenomenul legionar, dar ataşamentul lui Eliade a fost, în primul rând, unul faţă de valorile spirituale, de rolul lor major în regenerarea naţională, pe care Mișcarea Legionară le susținea. În memoriile sale, Eliade va consemna că legionarismul a fost ”singura mişcare politică românească ce lua în serios creştinismul şi Biserica” (Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26 – 27). Mai târziu, odată ajuns în exil, nu a mai manifestat direct o legătură cu Mişcarea Legionară.
3. O expresie tipică a limbajului de lemn care reflectă ura de clasă promovată de ideologia comunistă.