Părintele Alexandru Mazilu, martir pentru Hristos în perioada regimului comunist
Despre acest slujitor deţinem foarte puţine date, detalii având numai după 1944, atunci când acesta a cunoscut persecuţia comunistă.
Astfel, în octombrie 1944, este ridicat de la domiciliu şi trimis la Penitenciarul Tg. Ocna, jud. Bacău, fără explicaţii. De aici, a fost transferat în ianuarie 1945 la penitenciarul Bacău, fără a fi judecat, pentru ca la sfârşitul anului să fie eliberat. Aflat în libertate era supravegheat îndeaproape de către Siguranţă şi Jandarmerie.
În anul 1948, este arestat din nou şi trimis la penitenciarul din Bacău, pentru ca, după câteva luni de anchete şi torturi, să fie eliberat. Pentru puţin timp însă, deoarece la 20 iulie acelaşi an, casa avea să fie percheziţionată în mod sălbatic (s-au desfăcut podelele, s-au spart pereţii etc.), părintele a fost legat la ochi şi aruncat în dubă. Avea să ajungă pentru a treia oară la penitenciarul din Bacău. După mai multe luni de anchete şi torturi a fost trimis la muncă silnică la Canal, la colonia Poarta Albă, apoi transferat la colonia Galeş1
În anul 1953, va fi mutat la colonia de muncă de la Borzeşti (Oneşti, jud. Bacău), unde a lucrat din greu la construcţii, până în mai 1954, când a fost eliberat. Revenit acasă, foarte bolnav, a fost mereu urmărit, tracasat şi chemat la Securitate, până în ultima clipă a vieţii 2.
Profesorul Sivoglo Neculai îşi aduce aminte de părintele Mazilu astfel: „La venirea mea ca profesor în com. Dofteana, am avut ocazia să-l cunosc îndeaproape pe părintele Alexandru Mazilu ce-şi desfăşura activitatea în parohia ortodoxă Dofteana. M-a impresionat profund pioşenia, bunătatea lui sufletească, dorinţa permanentă de a veni în sprijinul celor necăjiţi din parohie şi trebuie să remarcăm că sunt foarte mulţi de felul acestora în parohie.
Dovedea cumpătare şi modestie în toate împrejurările vieţii sale. Se citea în fiinţa sa o trăire sufletească puternică, o mare bucurie atunci când reuşea să ajute pe cineva, după care se instala iarăşi într-o stare de mâhnire, pe care o purta ca pe o rană nevindecată. […] Cu o moralitate impresionantă, făcea mari eforturi materiale pentru a-şi creşte şi educa cei trei copii ai săi. […] De cele mai multe ori, renunţa la plata serviciilor făcute enoriaşilor din parohie”3.
Din cauza muncii forţate, anchetelor şi torturilor la care a fost supus în detenţie, părintele Mazilu a contactat o boală foarte grea, numită poliglobulie, un soi de cancer la sânge. Hăituit de Securitate şi răpus de boală, părintele Alexandru Mazilu a decedat la 5 octombrie 19784.
(Adrian Nicolae Petcu – Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E.I.B.M.B.O.R, București, 2007, pp. 465-466)
1. Scrisoarea prezbiterei, Alexandrina Mazilu, către AFDPR, din 18 martie 1990, în Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, p. 115-116.
2. Adrian Nicolae Petcu, Martiri ortodocşi ai Episcopiei Romanului în vremea comunismului, în „Theologos”, an I (2006), nr. 1-6, p. 85.
3. Scrisoarea prezbiterei, Alexandrina Mazilu, către AFDPR, din 18 martie 1990, în Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, p. 117.
4. Ibidem, p. 116; The Imprisoned Church, p. 252; Preoţi ortodocşi, p. 162.
Mihai
octombrie 5, 2024 @ 7:38 pm
Inca nu realizam sacrificiul acestor oameni: unii mireni,altii preoti,altii monahi/monahii.
Prin ei,noi astazi suntem. Si avem datoria morala sa nu-i uitam. Ba mai mult, sa-i facem cunoscuti si sa-i cinstim si repunem in locul meritat de ei.
Sa-ti dai viata ptr Hristos necinstrans este actul suprem pe care un om il poate face