Părintele Anania era un orator înnăscut, dotat cu multă putere de percuție

Începând cu anul 1964, au început din nou să apară decretele de grațiere. Dar secția noastră T.B.C. rămânea în picioare, deși, ca bolnavi, trebuia să beneficiem printre primii de aceste decrete. Pe ici, pe colo, mai plecau și de la noi, dar parcă nu se cunoștea. Rămăseserăm la egalitate de puncte cu ”Zarca”, de unde abia de mai pleca câte unul. Într-una din zile, părintele Anania a venit la mine și m-a rugat să particip și eu cu o rubrică de satiră și umor la o șezătoare literară care se făcea cu asentimentul colonelului Crăciun. Am acceptat bucuros, pentru că, o asemenea propunere mă onora, era poate o confirmare a umorului pe care îl practicam încă de pe băncile liceului.

Partea lui de program a fost mai mult decât magistrală, a uluit, a infuzionat optimism, a trezit din somnolență și cele mai răvășite temperamente alunecate pe panta deznădejdii, cum era cazul lui Ionescu Gr. Ion, cel mai grav bolnav dintre noi. A fost un regal original de literatură oferit în condiții tot atât de originale. Fragmente din piesa ”Miorița”, recitate și interpretate de însuși autorul piesei, m-a făcut să cobor până la stângacele mele debuturi lirice. Părintele Anania era un orator înnăscut, dotat cu multă putere de percuție.

(Gheorghe Penciu – Candidați pentru eternitate, Editura Crater, București, 1997, pp. 218-219)