Părintele Benedict Ghiuş – Surâs şi lumină

Îmi amintesc de un călugăr român, Părintele Benedict Ghiuş de la mănăstirea Cernica, din apropierea Bucureştiului. Părintele acesta practica, de mai multă vreme, rugăciunea inimii. Într-o Duminică, slujeam Sfânta Liturghie în aceasta mănăstire, împreună cu câtiva călugări. Părintele Ghiuş, foarte înaintat în vârstă, ne însoţea şi era aşezat pe un scaun în colţul altarului.

Soarele nu pătrundea în biserică, aşa că era destul de întuneric. La un moment dat, o lumină dulce a început să se răspândeasca din colţul în care era aşezat părintele Ghiuş. Fără a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjura chipul surâzător şi transfigurat al părintelui. Această lumină a durat pe tot parcursul liturghiei iar în momentul în care părintele a luat Sfânta Împărtăşanie, mâinile i-au devenit luminoase. Cu toate acestea, părintele nu realiza ce se întâmpla. Atunci, fiecare s-a închinat înaintea sa, dar părintele s-a întristat, simţindu-se prea onorat, şi se retrase timid în colţul său. Odată cu sfârşitul slujbei părintele s-a îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate.

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Revista Rost, an V, numărul 47-48 din ianuarie-februarie 2007, p. 25)