Părintele Benedict – o icoană desăvârșită a monahului ortodox român

Prin anii 1943-44 mă aflam în Mânăstirea Antim din București, când în obște a venit un arhimandrit tânăr despre care se spunea că făcuse studii strălucite în Occident, la Strasbourg, și acum se grăbea să susțină o teză de doctorat în Teologie la Universitatea din București. Era părintele Benedict Ghiuș.

De statură mijlocie, cu barbă puțină, îmbrăcat modest, lua parte regulat la sfintele slujbe ale obștii Antimului. Cânta la strană, avea o voce melodioasă, caldă și un fel de a cânta care atrăgea atenția. Chiar răspunsurile simple de la ectenii : „Doamne miluiește”, „Dă Doamne”, le cânta cu o intonație care arăta evlavie și smerenie.

Slujirea la Sfântul Altar era cuceritoare. Te ținea atent și te pătrundea de evlavie, iar predicile părintelui Benedict te mișcau adânc sufletește. Cu frumusețe de cuvânt, cu rostire pătrunzătoare, cu adâncime de cugetare teologică și duhovnicească. Mi-a rămas neștearsă teologhisirea de la predica din Duminica Înfricoșatei Judecăți: „Am greși – zicea – dacă, văzând prețuirea pe care o dă Dumnezeu milosteniei, am socoti că toate celelalte fapte bune – mucenicia, rugăciunea, ostenelile pentru virtute – vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi răscântărite și răsplătite: faptele, cuvintele, gândurile. Dar în prețuirea așa de mare dată unor fapte așa de simple se ascunde o taină de mare pogorământ și de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Aceasta reprezintă prețul cel mai scăzut de mântuire care i se cere omului ca să nu rămână nici un om pe lume care să spună că nu a putut să se mântuiască știind că nu se află om pe pământ care să nu poată săvârși asemenea fapte de milostenie.„

O astfel de prezență nu putea rămâne neobservată. Credincioșii Antimului, lumea intelectuală din București și mai ales tineretul universitar căutau să-l cunoască, să-i ceară sfat duhovnicesc. A fost o prezență de seamă în mișcarea Rugul Aprins. Colaborator apropiat al părintelui Daniil (Sandu Tudor), prieten și duhovnic al familiei profesorului universitar Alexandru Mironescu, părinte duhovnicesc al multdăruitului tânăr – mai apoi profesor universitar – Andrei Scrima. În chip firesc, conducerea Bisericii Ortodoxe a căutat să se folosească din plin de personalitatea părintelui Benedict. A fost slujitor și predicator la Catedrala Patriarhală, asistent preuniversitar al părintelui Stăniloae la catedra de Ascetică și Mistică de la Facultatea de Teologie din București, vicar patriarhal, ales episcop al eparhiei Hotinului, și profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea Neamț.

Dar într-o vreme în care stăpânirea comunistă era la putere, persoana părintelui Benedict apărea ca un corp străin, ca o piatră de poticnire. Nu era pe plac mai-marilor vremii, politica lui fiind politica Sfintei Biserici. Putea să fie profesor de teologie emerit, și nu a fost; putea să fie episcop sau mitropolit, dar nu a fost.

Într-o după-amiază, ne aflam împreună în cancelaria Sfântului Sinod de la Mânăstirea Antim, când un automobil grăbit a venit și l-a luat pe părintele Benedict și l-a dus la Patriarhie, la Camera Deputaților, unde fusese ales cu majoritate de voturi episcop al Hotinului. A mulțumit alegătorilor, care-l aclamau neîntrerupt, pentru ca a doua zi adunarea electivă să rămână perplexă, aflând de demisia părintelui Benedict, impusă de guvern.

Nici ca vicar părintele Benedict nu a făcut carieră. O astfel de persoană nu putea sta și activa în capitală. A fost trimis profesor la seminarul monahal de la Mânăstirea Neamț. Foștii săi elevi de la Neamț, dintre care unii au ajuns episcopi, îl pomenesc cu admirație și se simt mândri că l-au avut profesor pe părintele Benedict. În această calitate, la cursul de practică al vieții monahale, părintele Benedict a întocmit un adevărat tratat îndrumător pentru reorganizarea vieții monahale, curs care ar merita să fie făcut cunoscut monahismului românesc din vremea noastră.

„Toată viața călugărească – precizează tratatul de mai sus – este ascultare și rugăciune, rugăciune și ascultare. Epocile de criză ale monahismului sunt o problemă a rugăciunii și a ascultării. Prin urmare, restaurarea monahismului stă în reîntoarcerea la temeiul acestor principii ale vieții monahale.„

Tot părintele Benedict are meritul de a fi alcătuit, împreună cu părinții Daniil și Andrei, cel mai bun Regulament al vieții monahicești, aprobat și tipărit în timpul patriarhului Justinian. Pe lângă lecțiile de la seminar, în duminici și sărbători, părintele Benedict slujea și predica în biserica mare nemțeană și era solicitat regulat de stăreția mănăstirii să rostească cuvânt de învățătură duhovnicească către părinții obștii la adunările de după vecernia duminicii, cuvânt mult așteptat și apreciat de frățimea obștii.

A venit apoi vremea grelelor încercări. După cei cinci ani de grea temniță, părintele Benedict a revenit pentru o vreme ca slujitor la Catedrala Patriarhală, de unde s-a retras la obștea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, unde a continuat lucrarea sa de duhovnic încercat, dar mai ales s-a pregătit pentru călătoria cea mare în întâmpinarea Domnului Hristos, pe care L-a iubit din toată inima și L-a slujit cu dăruire totală.

Mi-a rămas în amintire ca o icoană desăvârșită a monahului ortodox român. Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că, pentru împlinirea desăvârșirii duhovnicești, două lucruri sunt absolut necesare: cunoștința și făptuirea duhovnicească. Or, părintele Benedict le-a avut depline pe amândouă: înaltă cunoștință teologică și duhovnicească, dar și trăire duhovnicească în evlavie, dragoste și smerenie.

(Pr. Petroniu Tănase – Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 41-45)