Părintele Constantin Sârbu – un geniu al slujirii liturgice

Cine mergea prin anii ’70 dinspre Podul Mihai Vodă spre Uranus ori Izvor, se rătăcea lesne în labirintul unor străzi atât de aristocrate, încât aveai impresia că nu te afli într-un oraş balcanic, ci în chiar inima unui muzeu al urbanismului celui mai rafinat, al unui Louvre ori Sans Souci risipit sub colinele dâmboviţene, o etalare de gusturi şi epoci dintre cele mai diverse şi totuşi unitare în acel „bon goût” al veacurilor noastre trecute, pline de farmec şi distincţie, de maniere elegante aduse de la Paris, Viena, Roma sau Madrid şi întrupate pentru veşnicie (aşa credeau înaintaşii noştri înţelepţi) în cele mai armonioase vile şi palate în miniatură peste care trona, de aproape patru veacuri, cea mai elegantă ctitorie voievodală din Bucureşti – Biserica Mihai Vodă.

Într-o astfel de rătăcire motivată de o nesfârșită extaziere edilitară, prin cartierul tragediei noastre capitale, astăzi scufundat în adâncurile unei megalomanii paranoice, pe la jumătatea străzii Sapienței, privirea mi-a căzut pe o casă modestă dar care avea o aură de mister ce te oprea locului nedumirit; abia după ce-ți ridicai privirea mai sus, vedeai că pe acoperişul plat străjuia o cruce şi înţelegeai că te afli în faţa unei biserici improvizate. Era singurul caz întâlnit în Bucureşti şi am intrat mai mult din curiozitate decât din pietate. Ceea ce m-a izbit din început era mulţimea incredibil de mare a închinătorilor într-o aşa minusculă încăpere şi înălţându-mă discret pe vârfuri am aproximat numărul celor prezenţi, la o oră şi într-o vreme când bisericile ţării erau aproape pustii. Tăcerea era absolută iar rânduiala era perfectă, fapt care şi explica, în parte, posibilitatea acelei masive împreună-şederi într-un spaţiu atât de smerit. Acestea însă, după cum aveam să mă luminez mai târziu, nu constituiau decât efectul adevăratei cauze şi dezlegarea a apărut sub chipul unui preot care m-a impresionat atât de puternic, încât îmi amintesc precis că, mergând acasă, am avut o noapte albă. Ca şi bisericuţa improvizată, înfăţişarea preotului era departe de a reţine prin frumuseţe, ori prin eleganţă sau prin alte daruri ale Ziditorului. Aş putea spune că, dacă aş fi rămas doar cu acea primă impresie, astăzi nu aş fi avut o amintire atât de hotărâtoare sau, mai sigur, nu aş mai fi avut deloc. Totul mă intriga la modul cel mai acut şi m-am dus în Duminica următoare dis-de-dimineaţă, dobândind un loc lângă strană şi mă aflam aproape de ceea ce se numea catapeteasmă. Cu această primă Sfântă Liturghie, nu numai că nu s-au aşezat răscolirile mele interioare ci aş putea spune că universul religios tradiţional, cuminte, sau poate încremenit în forme automate şi prea puţin înţelese, a fost făcut praf. Deşi crescusem în biserică şi nu pierdusem nicio liturghie în viaţa mea, aici pot spune că am trăit, compact şi integral, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, gest cu gest, secundă cu secundă, prima liturghie înţeleasă originar. Părintele nu repeta un scenariu scris acum mai bine de un mileniu şi jumătate ci zidea cu o pricepere şi inteligenţă nemaiîntâlnite, punct cu punct, splendidul edificiu liturgic oriental, de fiecare dată pentru prima oară şi numai pentru ziua prezentă, aşa cum Sfântul Trup şi Sânge se lucrează numai pentru momentul împărtăşirii.

Trecutul se topea în această clipă absolută, iar viitorul nu mai interesa pe nimeni. Ne aflam în timpul primordial şi în inima actului originar; categoriile convenţionale nu existau în acel topos liturgic, transformat în cea mai pură subiectivitate, într-o interioritate care mistuia ca un laser benefic orice durată, cantitate, masă, densitate etc. Desigur, eul meu, de o convenţionalitate tipic pietistă, nu voia să cedeze acestui „spărgător de gheaţă atomic” şi, abia după două-trei luni am reuşit să depăşesc stupefacţia în direcţia uimirii şi priceperii cu smerenie, îngenunchiat de acest geniu liturgic pe care istoria acestui neam binecredincios nu cred să-l fi repetat vreodată. Pentru mine rămâne asemenea misteriosului Melchisedec – Preotul Celui Preaînalt – căci nimic altceva nu cunosc despre Părintele Constantin Sârbu şi nu l-am văzut decât în timpul liturgic. De altfel nici nu aş dori să mai adaug ceva la această supremă şi fulgurantă imagine, fiindcă de la el am înţeles esenţa slujirii liturgice, adică totul despre Liturghie. Nimănui ca acestui uriaş liturgist nu i se potriveşte celebra frază a lui Nicolae Cabasila: „mai departe nu se poate”.

Originalitatea lui absolută, printre altele, consta în aceea că liturghia nu o săvârşea doar în Sf. Altar, ci în toată biserica, şi nu numai preotul, ci întreg poporul. În Biserica Sapienţei nu exista niciun spectator; avea darul irepetabil de a-i angaja pe toţi total şi plenar, încât nici nu-ţi dădeai seama cine a săvârşit sfânta taină. Cuvântul Liturghie nu mai era un termen preluat şi consacrat dar pe care nimeni nu-l pricepe şi mai ales nicăieri nu se realizează; în bisericuţa devenită altar în întregime şi în adunarea devenită în totalitate euharistică, idealul creştin al comuniunii visat şi invocat de Mântuitorul în rugăciunea arhierească (In. 17), era, în sfârşit, împlinit. Dorul cel mai adânc al inimii Învăţătorului şi Prietenului, exprimat prin formula forte, de sorginte ebraică şi psalmică: „cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi”, se realiza într-un sfârşit de veac şi de milenii, în cel mai modest „foişor” euharistic din oraşul cu nume mistic-luminos, sub mâna acestui geniu sacredotal, creator al supremei simfonii fiinţiale. Când am citit pe Schmemann mai târziu, în capodopera gândirii lui de liturgist – L’Eucharistie – cu fiecare pagină fremătam de o bucurie copleşitoare fiindcă ceea ce el propunea eu „văzusem cu ochii mei şi pipăisem cu mâinile mele”: cuvântul liturgic întrupat în viaţă concretă în inima Bucureştiului cel mult pătimitor. La ieşire, după ce trăiai un timp şi un spaţiu sacru, erai cu totul altul. Acest lucru l-a exprimat odată un credincios (lucra la graniţă sau la vama Otopeni): „când ies de la slujbă din Biserica Sapienţei, simt că pot zidi un bloc”.

Pentru a salva Liturghia de formalismul atotbiruitor, Părintele se mişca tot timpul prin biserică, textul era presărat în întreg spaţiul liturgic, cuvintele erau controlate perfect în timpul rostirii şi nu spunea mecanic nici măcar o conjuncţie sau o prepoziţie; anunţa în câteva cuvinte pătrunzătoare fiecare nou moment, încât toţi ştiam exact ce se întâmplă cu noi în clipa respectivă, privirea lui se adresa, ca şi cuvântul, fiecăruia în parte şi la toţi deodată (îndrăznesc să afirm că fenomenul liturgic de la Sapienţei depăşea cu mult miraculoasa şi enigmatica glosolalie creştină primară), conştientiza fiecare moment până la prezenţa pură şi neîntreruptă, faptul se transfigura în act, cuvântul se făcea viaţă, timpul se subtiliza în eliberare, spaţiul se sublima în freamăt şi întregul univers cădea în răpire, într-o deplasare nestăvilită spre esenţă. Sunt sigur că zece preoţi ca el, aşezaţi simultan în punctele-cheie ale universului, ar fi reuşit mult visata „liturghie cosmică”, dar nu doar pe cea ideală a lui Ursus von Balthazar sau Teilhard de Chardin, ci pe cea reală, spre care tinde omenirea de două milenii.

Mă socotesc fericitul martor al celui mai puternic miracol liturgic din acest veac şi nu voi putea niciodată să mulţumesc îndeajuns lui Dumnezeu pentru împlinirea făgăduinţei rostite acum două milenii: „adevăr zic vouă: şi mai mari (minuni) decât acestea veţi vedea”. Iar ultima minune este deplin evidentă şi astăzi, când în inima zonei sinistrate, ca într-un epicentru al uraganului nebuniei ce a măturat a cincea parte din splendida cetate, modesta bisericuţă a rămas neclintită, primind în gazdă, sub aripa ei ocrotitoare, ilustra ctitorie domnească [Biserica Mihai Vodă], împinsă la vale de gestul ucigaş al celui bolnav de sindromul demolărilor isterice. Sub glia minusculă din curtea bisericii, Părintele veghează, din „dedesubtul a toată zidirea”, clipa zămislirii în adâncurile acestui neam creştin a unui alt sacerdot-nepereche în grădina Sapienţei româneşti.

Sunt sigur că în Liturghia cerească, Părintele este protos. În lume el a fost paradigmatic. Aş zice tradiţionalul „odihnească-se în pace”, dar lui nu i se potriveşte deloc: nu l-am văzut obosit niciodată. Pentru el trebuie căutată o formulă nefolosită în altă situaţie fiindcă el a fost, este şi va fi unic. Dacă l-am văzut, am crezut; fericiți cei ce nu l-au văzut şi cred!

(Preot Profesor Ion Buga – Minipatrologie contemporană, Editura Symbol, Bucureşti, 1994, pag. 167-174)

* Mărturia a fost readusă în actualitate din râvna și evlavia teologului Alexandru Valentin Crăciun, căruia îi aducem mulțumiri, pe această cale. Cu această ocazie, redăm și motivația restituirii acestei mărturii:

”Dacă în intervalul 1999-2000 au fost publicate laolaltă (în volum sau în broşură) un număr semnificativ de relatări despre viaţa şi activitatea Părintelui Constantin Sârbu, singura mărturie care a văzut lumina tiparului înainte de 1999 o datorăm Părintelui Ion Buga (Minipatrologie contemporană, Editura Symbol, Bucureşti, 1994), unul dintre cei mai avizaţi martori ai „fenomenului liturgic” de la Biserica Sapienţei. Textul este o capodoperă. Ceea ce a şi justificat includerea lui în volumul „Un mare mărturisitor creştin: Părintele Constantin Sârbu” (Editura Bonifaciu, 2000). Din nefericire, din motive obscure, atât antologia „Lacrimă şi har” (2010) cât şi a doua ediţie a volumului „Un mare mărturisitor…” (2011) nu mai conţin mărturia Părintelui Buga, odinioară atât de apreciată de editori. Ne facem, aşadar, o datorie de onoare în a reproduce ca atare textul din 1994, cu nădejdea că îşi va găsi, din nou, locul pe care îl merită într-un volum ulterior dedicat memoriei Părintelui Constantin Sârbu.”