Părintele Constantin Stoicescu pătimind în temnița de la Constanța
Pentru a mări teroarea, administraţia închisorii luase obiceiul ca seara, înainte de închidere, să trimită în faţa uşii un gardian. Acesta îşi privea hulpav prada, ne cerceta pe rând, după care făcea semn unuia dintre noi să îl urmeze. După câteva minute, din corpul de gardă de la intrare se auzeau ţipetele înspăimântătoare ale celui scos din celulă.
Într-una din seri, victimă a fost părintele Constantin Stoicescu. Puţin timp după ce a fost luat, am auzit îngroziţi ţipetele preotului, apoi liniştea s-a întins peste toată puşcăria. Într-un târziu, a fost adus de gardian şi împins în încăpere, unde a căzut moale pe duşumea. Mi-am dat seama că fusese bătut crunt, tot corpul era o vânătaie peste care năclăia sângele. Dincolo, în faţa uşii, gardianul întârzia pentru a se desfăta din plin cu efectul torturii pe care i-o aplicase preotului.
Când toţi rămăseseră pironiţi locului, s-a desprins unul dintre osândiţi, trăgându-şi după el lanţurile zornăitoare. Aplecându-se, l-a ajutat pe cel bătut să se ridice, apoi l-a dus cu grijă în patul său şi l-a dezbrăcat de cămaşă, punându-i două prosoape ude peste trupul ciomăgit într-un hal de neimaginat de acele fiare fără suflet şi fără Dumnezeu.
Prosoapele se înfierbântau repede şi erau din nou duse şi muiate în apă rece pentru a înveli corpul tumefiat al celui osândit fără vină.
– Lasă-mă, Gogolea, şi du-te de aici ca să nu te ia şi pe tine la bătaie, căci va fi vai de capul tău!
– Dar ce, părinte, eu nu am voie să fiu bătut? Dacă n-am murit în Aiud, n-am voie să mor în temniţa de la Constanţa?
(Grigore Caraza, Aiud însângerat, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, ediția a V-a, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, pp. 132-133)