”Părintele Daniil avea cea mai deosebită și cea mai puternică personalitate”

Părintele Daniil avea cel mai interesant mod de a întreține relațiile cu prietenii săi. Avea cea mai deosebită și cea mai puternică personalitate. Dispunea de o structură psihică de o forță nemaiîntâlnită, înarmat cu o cultură vastă, beneficiind de un înalt spirit selectiv. Avea un stil aparte de a înțelege menirea creștinului. După el, creștinul trebuie să știe să fie în viață și leu și vultur și bou și înger. Omul trebuia să însumeze în ființa lui: sfințenia și curățenia îngerului, supunerea și răbdarea boului, înălțimea de gândire a vulturului și puterea de combativitate a leului. Într-adevăr, dacă era ceva care să-l caracterizeze pe Părintele Daniil, atunci acest ceva era combativitatea.

Îi plăceau discuțiile în contradictoriu, îi plăcea să apere principiile de fond ale creștinismului și nu se putea stăpâni în predici să nu combată marxismul. Mai direct, mai pe ocolite, cu ironii mai fine sau mai caustice, acuza ideologia conducerii de stat în predicile sale.

Ne-am împrietenit cu ocazia unei petreceri, când mi-a aruncat în față cele mai disprețuitoare cuvinte pe care le auzisem până atunci. Avea un cerc restrâns de prieteni, cu care realiza un fructuos schimb de date și idei. Părintele Daniil ne-a propus o ”retragere spirituală” de 10 zile, la schitul Rarău, unde era stareț. Eram în anul II de facultate, terminasem examenele și după ce s-a consumat luna de armată, eu cu Nae și Milucă, prietenii și colegii mei cei mai apropiați, ne-am întâlnit la mănăstirea Slatina, care avea hramul Schimbarea la Față. Împreună am pornit-o pe jos, peste munte, spre schitul Rarău. […]

Ajunși la schitul Rarău, începând chiar în ziua următoare, am intrat în programul de ”retragere spirituală” organizat și condus de Părintele Daniil. Eram eu, Nae, Milucă și Șerban, fiul profesorului Mironescu, student la litere, la care s-a adăugat după câteva zile și Tanțu Ghindoc, student la medicină.

Ne sculam dimineața la ora 5:00 și asistam la acatist și Liturghie, după care urma predica la care participaul și ceilalți viețuitori ai schitului, urma masa pe la ora 10:00, după care intram în stăreție unde Părintele Daniil ne vorbea după un program de-al dânsului bine stabilit. Pe la ora 15:00 aveam o oră de destindere, urma vecernia la ora 16:00, între 16:00-19:00 din nou întâlnire, în sufrageria stăreției, unde continua ideile întrerupte mai înainte; la ora 19:00 – masa de seară și la ora 20:00-21:00 culcarea. Noaptea, la ora 24:00 sunau clopotele de utrenie – care ținea până la ora 2:00, după care urma predica și apoi din nou somn atât cât mai rămânea până la 5:00 dimineața – când toaca din nou ne chema pentru acatist și slujbă. Timp de 10 zile, Părintele Daniil și-a dezvoltat ideile. Cele spuse de dânsul, s-ar putea comprima în simbolul ce-l oferea evoluția viermelui de mătate, care se închide în găoacea lui și acolo, ferit de lume, într-o stare de introspecție și reculegere totală, își făurește aripi și este apt de zbor.

Ideea era de fapt susținută de ”urcușul” pe Tabor, unde are loc ”transfigurarea”, schimbarea care face ca omul să beneficieze de lumina harică, prin care vede lumea cu alți ochi, cu altă înțelegere. Părintele Daniil concepea zborul drept stadiu final către care este chemat omul spre a putea beneficia de harul divin, sursa zborului spiritual. Dar pentru a ajunge acolo, trebuia atinsă VREDNICIA, adică era necesar ca zborul să fie precedat de o intrare într-o lume închisă, de reculegere, de studiu, de experiment spiritual și cunoaștere, fază ce trebuia să se desfășoare sub conducerea unui părinte duhovnicesc care să cunoască treptele acestui urcuș.

Ideea VREDNICIEI avea o foarte mare însemnătate pentru Părintele Daniil. Este ideea pe care o ilustrează condacul al VII-lea din ”Acatistul la Rugul Aprins” scris de Părintele Daniil, care, în legătură cu NUNTA Marelui Mire, clarifică noțiunea VREDNICIEI:

”Fiindcă la nunta marelui Mire
e cerută o grijă de întreagă neprihănire!
Nu este îngăduită necurăția ochilor și a hainelor
Nimeni dar dintre cei ce sunt neînvățații
tainelor de unele ca acestea să nu se atingă!
Cine va lăsa porcii cu mărgăritare să se hrănească
și din vasele sfinte câinii să lingă?”

Mărgăritarele de care pomenește Părintele Daniil în acatist, nu sunt altceva decât învățătura de taină a rugăciunii. Calea spre zbor este rezolvată printr-o ”știință de taină” a Rugăciunii Inimii în care Părintele Daniil vedea singura cale de atingere a acelei ”VREDNICII” de unire cu Hristosul Mire. […]
Timp de 10 zile, predicile și sfaturile erau orientate și pledau pentru însușirea tehnicii de a te ruga. Era vorba în primul rând de existența unei atmosfere liniștite , era vorba de o anumită poziție odihnitoare, pe un scăunel, care să-l aducă pe om în poziția de fetus (cea de-a doua naștere în duh), era vorba de un anumit loc deasupra inimii unde trebuia adus gândul și, în sfârșit, rostirea rugăciunii inimii, acea chemare tradițională a Sfinților Părinți isihaști: ”Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” […]

Aceste zece zile au fost, adevărate ospețe de limpezire și descifrare a multor înțelesuri. Ne mira această atenție, această dăruire a Părintelui Daniil pentru noi. Am aflat însă și pentru ce. Pentru un vis de-al lui. Visa un schit, o incintă de chilii, cu o arhitectură unitară din lemn, acolo pe vârf de munte, pe Muntele Rarăului…

Visa un schit cu oameni deosebiți, pregătiți din toate punctele de vedere, cunoscători de cultură, artă, știință și teologie. Vedea în noi cei ce venisem la el, viitori componenți ai soborului pe care ar fi vrut să-l conducă. Ne spunea: ”Nu trebuie să fim mulți. Puțini dar de calitate. Doisprezece dacă am fi uniți în cuget și faptă am răsturna o țară întreagă, chiar toată lumea!”

Penultima zi a șederii noastre acolo a fost un post negru, total. Ne-a spovedit pe fiecare în parte, iar a doua zi, pe 14 Septembrie, de ziua Sfintei Cruci, a făcut sfânta Liturghie și ne-a împărtășit. […]

Sfatul Părintelui Daniil era de a fi în mijlocul lumii asemeni melcului care-și poartă casa în spinare, adică și noi să fim asemeni lui, învățând să ne făurim casa propriului nostru suflet, o cochilie în care să ne retragem și să urzim cu insistență și răbdare chemarea Numelui de lumină al Domnului Nostru Iisus Hristos.

(George Văsîi – În căutarea sensului vieții, Editura Solteris, Piatra Neamț, 2006, pp. 28-34)