Părintele Dimitrie – un Balaur cu inima de aur

Pe Părintele Dimitrie Balaur cred că l-am văzut pentru prima dată, oarecum în treacăt, cu prilejul unui botez la care fusesem invitat, la Biserica „Sfântul Nicolae” – Buzești. Nu mai știu bine în ce an a fost aceasta, probabil înainte de ’89.

Era ușor de remarcat. Respira a duhovnicie. Celălalt preot de la „Sfântul Nicolae” mai mult îl îngăduia decât să-i acorde un rol cel puțin egal în desfășurarea slujbei. Am crezut că slujesc cu rândul, la săptămână, în chip egal, cum se face în multe locuri, dar aveam să aflu că așa era mereu, că lui i se acorda mereu numai locul secund, cu mai puține intervenții în slujbă. Dar la sfârșit lucrurile s-au schimbat, el era cel înconjurat cu căldură și cu bucurie de mulțime de credincioși, cu tot felul de solicitări.

L-am regăsit pe Părintele Dimitrie spre sfârșitul anului 1993, când trecuse de acum de 90 de ani. Eram în căutare de duhovnici adevărați și de convorbiri duhovnicești pentru [revista] Alfa și Omega (o, tempora!). Deși nu-l cunoșteam prea bine, era clar că este un preot vrednic, numai bun de a fi abordat. Între timp, la Biserica „Sfântul Nicolae” avusese loc un incendiu devastator, ale cărui consecințe și interpretări l-au mâhnit o dată în plus. De aceea aveam să-l găsesc la Biserica Bulgară, unde slujea acum, bucurându-se de dragostea și găzduirea preotului bulgar, un tânăr deschis și sensibil care-i acorda cinstea cuvenită.

Nu-mi amintesc bine cum s-a înnodat legătura noastră. I-am explicat despre ce este vorba, i-am obținut numărul de telefon și i-am solicitat o întrevedere pentru o convorbire. A acceptat și am stabilit să-l cercetez la locuința sa din casa parohială de la biserica „Mănăstirea Cașin”, unde locuia de peste 45 de ani. De altfel, Părintele Dimitrie slujise un număr important de ani la acea biserică, până la arestarea sa. (Ca mulți alții, mult timp am crezut că acolo fusese pe vremuri o mănăstire care se numise Cașin și care-și transmisese numele bisericii de azi. Mai apoi aveam să aflu că există în Moldova, în județul Bacău, o localitate care se cheamă Mănăstirea Cașin. Aceasta dăduse numele străzii pe care se afla biserica, care, la rândul ei, luase numele de la strada pe care se afla. Când eram copil parcă auzisem o dată ca în vis de „armele găsite la Mănăstirea Cașin”. Acum aveam să aflu povestea adevărată de la sursă). Consemnul stabilit cu Părintele era să-i dau telefon și să-l anunț ora aproximativă la care urma să ajung, căci soneria nu prea mergea și nici el nu auzea prea bine. În plus cei de la parter lăsau în fața ușii un câine uriaș (sau așa mi se părea mie), care ocupa toată trecerea și despre care nu știai niciodată ce intenții avea. Un alt câine, destul de agresiv, se putea afla uneori dezlegat în curte. Totul părea constituit ca o suită de încercări care să-ți descurajeze dorința de acces spre chiliile de la mansardă ale Părintelui. Ca să primească pe cineva reprezenta o serioasă osteneală. Locuia la mansardă, ceea ce echivala cam cu etajul trei la un bloc obișnuit. Trebuia să coboare ca să deschidă și să închidă ușa de la intrare atât la primire cât și la conducerea oaspeților. Pe urmă aveam să aflu că mai prevăzuse pentru cei apropiați și un sistem de transmitere a cheii cu ajutorul unui coșuleț legat cu o sfoară, sistem pe care aveam să-l văd, mai apoi, mult practicat în cartierele vechi ale multor orașe italiene. Scara era îngustă și destul de greu de urcat și pentru un om tânăr, darâmite pentru un bătrân de peste 90 de ani. Or, se întâmpla uneori ca Părintele să facă acest lucru de mai multe ori pe zi.

Când m-am dus acolo prima dată, coborâse cu puțin înainte de a ajunge eu, ca să mă aștepte. Când intri în casa unui om, aspectul încăperilor este primul care-ți vorbește despre el. Părintele a trăit cam jumătate din viața sa în cele două cămăruțe pe care le primise la mansardă. Puteai vedea peste tot rafturi ticsite de cărți și de reviste adunate pe parcursul întregii sale vieți. Acestea de altfel se revărsau în teancuri și pe casa scărilor, iar în mare parte își aflaseră adăpost în podul care reprezenta în fapt o prelungire a casei. Multe din aceste publicații erau în limba rusă. Mobilele erau simple și de modă veche, din acelea care se aflau prin multe case de preoți modești din punct de vedere material în perioada interbelică. Din cauza micimii spațiului, totul părea să debordeze. Masa, străjuită de o cruce, arăta că Părintele avea încă mult de lucru. Pe ea se aflau stivuite cărți de slujbă, lucrări misionare, pomelnice, scrisori…

Undeva, frumos împăturit, epitrahilul, pregătit pentru a se răspunde imediat la o eventuală solicitare. La gât purta adesea o cruce mare de felul acelora care se poartă în general de către preoți în bisericile slave. În diverse locuri, mai multe sticle cu agheasmă mare, unele foarte vechi, bine pecetluite, cu etichete marcând anul de proveniență. Smocuri de busuioc. Pe pereți icoane, candele aprinse, fotografii vechi de familie. Era lesne de detectat o anumită austeritate autoimpusă în ceea ce privește condițiile de trai zilnic.

Părintele m-a primit cu o căldură incredibilă pentru o primă întâlnire.

Era extrem de emoționat. Emoționat din iubire. Acum, când am citit amintirile fiicei sale, mi s-a părut ciudat să-l văd descris a fi fost un om înalt. Dimpotrivă, eu l-am aflat, atunci când l-am aflat, mai degrabă mărunt de statură, împuținat la trup, cu părul vâlvoi. Era extrem de viu în gesturi și în priviri. Asta înlesnea contactul și comunicarea. Părea descins dintr-o poveste. Se bucura ca un copil. Bucuria și veselia lui erau molipsitoare. Mă trata de prima dată de parcă m-ar fi cunoscut de mulți ani.

Maica preoteasă, parcă făcând corp comun cu Părintele, era o prezență discretă, dar simțită în preajmă. Cred că mi-a adus o prăjitură și un pahar de vin. În mod evident, Părintele Dimitrie era foarte mândru de preoteasa sa, pe care se vedea că o iubește nespus. Ea se constituia într-o prelungire a lui, îl susținea în toate, deși adesea îngrijorată de eforturile la care el se supunea cu atâta disponibilitate, temându-se ca acestea să nu-l doboare.

Apoi am trecut la treabă. L-am rugat pe Părintele să înceapă povestindu-și copilăria. S-a dovedit a fi un povestitor înnăscut, deși din când în când se întrerupea ca să se scuze că nu o face cât ar trebui de bine. Povestirea curgea năvalnică, captivantă, încât atunci când am publicat-o am simțit nevoia să renunț la puținele întrebări pe care le pusesem și să las textul ca un întreg.

Totul părea miraculos în lumea aceea veche de sat basarabean din care venea Părintele. Basarabia lui era de-a dreptul fabuloasă, tărâm al unei lumi și al unei credințe ancestrale și frumos întrupate în viața de zi cu zi. (Care va fi fiind legătura dintre statura unionist-patriotică a basarabenilor din prima parte a veacului trecut și cea a multora dintre cei de astăzi? Cât de vinovați suntem noi, cei din Patria mamă, de crearea unei grave schimbări atât în acea statură, cât și în relațiile dintre noi?)

Mi-a arătat cu vădită emoție și cu ușoară mândrie batistele pe care un coleg de detenție din colonia penitenciară de la Periprava zugrăvise un epitaf folosit în chip de antimis și două icoane, obiecte cu ajutorul cărora făcuse Euharistia în închisoare, fapt care stârnise admirația altor preoți de același calibru duhovnicesc. Mi-a mai arătat și un fel de penar cu două vase mici și cu o linguriță, cu care ducea sfânta împărtășanie la bolnavi și muribunzi. N-am reușit să terminăm într-o singură ședință, așa încât a trebuit să revin, spre bucuria mea.

În urma acestor întâlniri mi-am propus să încerc să fiu mai adesea în preajma sfinției sale la slujbe. O puteam face mai ales la Biserica Bulgară, unde era invitat și primit cum se cuvine de preot, ba chiar lăsat să suplinească singur, ori de câte ori acela pleca pentru o treabă sau alta în Bulgaria natală.

Am trăit acolo, de pildă, într-o Duminica Tomii, care pentru ei se suprapunea cu Paștile Blajinilor, una dintre cele mai mișcătoare și mângâietoare petreceri în biserică. De neuitat. Ca slujitor unic, Părintele înflorea și mai tare. Slujba era amestecată: parte în slavonă, parte în română. Asta parcă sporea taina. Predica însă numai în română. Slujea cu acea seriozitate și concentrare pe care o afli totdeauna la preoții cu dar și cu har, care te fac să simți pregnant că Dumnezeu este de față la rugăciunea liturgică. În ciuda puținătății trupești căpăta în acele momente o putere și o vioiciune care se vedea limpede că vin din forța rugăciunii. Dragostea lui, mărturisită fără înconjur de fiecare dată, mă smerea. Dar îmi făcea extrem de bine. Aș fi avut mult de câștigat dacă l-aș fi cunoscut și dacă l-aș fi cultivat mai demult. Sunt convins că această iubire se manifesta aidoma față de toți fiii duhovnicești, dar ceea ce era cu adevărat mișcător era faptul că fiecare o simțea ca fiind anume pentru el. Marii preoți ajung la această putere de a se asemăna lui Dumnezeu în felul lor de a iubi. Ei pot fi iubire la fel de intensă pentru foarte mulți, pot să-i înflăcăreze total cu această dragoste și în același timp să nu stârnească niciodată gelozii între fiii lor duhovnicești.

Citind amintirile despre Părintele Balaur, redactate cu atâta devotament de fiica sa, fie ale ei, fie ale altor persoane care l-au cunoscut, este tulburător să vezi cum se aseamănă viața marilor Părinți, cum același gen de iubire jertfitoare îi unește, cum un tip comun de implantare și de raportare la lume conduc spre asemănătoare petrecere în viață, cum sunt supuși acelorași suferințe. Acest lucru merge uneori până la asemănări în mici, dar semnificative detalii. Astfel, este mișcător să vezi cum și pentru Părintele Dimitrie, ca și pentru părintele Iulian Stoicescu, tramvaiul oprea în cartier între stații ca să-i ia, într-o vreme în care nu dădea prea bine să-ți afișezi respectul pentru slujitorii altarelor. Sau o izbitoare asemănare în felul în care amândoi tratau cu bunăvoință, cu ușoară condescendență și detașare sărbătorile familiei, pe care le priveau îngăduitor fără a reuși să ajungă să se implice cu adevărat în pregătirea și desfășurarea lor. Sau cum nici unul din ei nu a fost reprimit după ieșirea din închisoare la biserica la care slujiseră cu atâta dăruire, și asta nu din cauza autorităților de stat sau ecleziastice, ci a „colegilor” geloși sau complexați, etc..

I-am auzit pe unii spunând: ce nume este acesta, Balaur? Mai ales pentru un preot. În chip natural, pe mine nu m-a deranjat niciodată. Cu Părintele, conotația semantică originară a cuvântului (având, după DLR, „etimologie necunoscută”) se pierdea, se transforma. În creștinism lucrurile capătă nuanțe nebănuite, creatoare de echilibru. O fi șarpele cel care-i ispitește pe protopărinți în Eden, dar este și simbolul recuperator al Mântuitorului spânzurat pe Cruce.

Sau: o fi un Iuda care L-a trădat pe Iisus, dar este și un alt Iuda, tot Apostol, a cărui Epistolă face parte integrantă din cărțile noului Testament.

Mă uitam la Părintele cu nereținută uimire ca la un om venit din altă lume. O altă lume atât din punct de vedere istoric, cât și geografic. Venise aici, împins de vitregiile vremurilor, din Basarabia, pentru care avea un soi de iubire mistică și care rămăsese pentru el un tărâm mirific. Dar și un tărâm care fusese pângărit de hoardele bolșevice, o țară de basm ale cărei umilințe și tragedii, devastări și amputări Părintele Dimitrie le-a resimțit cu toată ființa sa. Pe cât de blând și de bun, pe atât de curajos și de îndârjit pentru cauzele drepte era Părintele Dimitrie. Un om capabil să-și mărturisească credința și să o sujească până la ultima suflare. A răspuns totdeauna cu demnitate tuturor încercărilor și tuturor acuzațiilor nefondate ce i s-au adus. A avut enorm de suferit în mai toate perioadele vieții: din partea invadatorilor țării sale; din partea regimului comunist care l-a întemnițat, ca pe atâția alții, pe baza unui proces trucat, dar în realitate numai pentru că era un preot bun, mereu misionar; ce este mai trist, și din partea unor „colegi” care i-au făcut, nu o dată, viața amară. L-au îndrăgit în schimb fără nici o rezervă credincioșii, care însetează după păstori buni și jertfelnici și care știu să-i aprecieze când au fericirea să dea peste ei. Aceștia l-au însoțit cu dragostea și cererile lor până la sfârșitul vieții, chiar și atunci când era la pensie. Veneau pentru o sfeștanie sau pentru o pomenire, pentru un sfat sau pentru dezlegare, pentru o rugăciune sau pentru o mângâiere. Desigur, el considera că un preot nu poate ieși la pensie, că este dator să slujească „cu timp și fără timp” ^{(2 Timotei, 4, 2)}, până îl țin puterile. Foarte adesea când îl căutam la telefon dădeam peste maica preoteasă, care-mi comunica că nu este acasă, că plecase undeva pentru cine știe ce nevoi ale unor fii duhovnicești (sfeștanii, parastase, etc). Nu prididea să alerge cât era ziua de mare și anul de lung pentru slujire. Asta era viața lui, asta-i dădea putere trupească și tinerețe sufletească.

Mi-am reproșat faptul de a nu-l fi cunoscut pe Părintele Dimitrie mai demult, să fi profitat stând mai mult în preajma lui. Din relatarea doamnei Elena Teodoreanu reiese că nici cei de-aproape ai lui, chiar și cei din familie, nu l-au cunoscut prea bine, că taina Părintelui nu se lăsa cuprinsă. Domnia sa chiar crede că din mulțimea de apelative posibile care l-ar putea caracteriza cel mai potrivit pentru tatăl său i se pare acela de „cel necunoscut„. (Adevărul este că în continuare societatea noastră nu este atentă la oameni cu adevărat importanți la scară spirituală, promovând și mediatizând în schimb personaje dubioase sau precare – uneori până în manualele de școală, ceea ce nu poate fi, așa după cum de altfel se și vede, decât păgubos.)

Învățătura care s-ar trage de aici, în linie matematică inductivă, ar fi una extrem de încurajatoare: cum a existat pentru mine sau pentru destui alții un părinte de înălțimea duhovnicească a Părinteui Dimitrie, probabil că vor mai fi fost și vor mai fi fiind și alții.

Părintele Dimitrie a lucrat răbdător și stăruitor în el chipul lui Dumnezeu, căutând să-l aducă cât mai aproape de asemănarea cu Prototipul său ontologic.

Era tot numai înțelepciune și dăruire de sine, este unul din aceia care, deși mai puțin cunoscuți, prin rugăciunile și prin viața lor curată, fac ca mânia lui Dumnezeu să nu se abată lesne asupra unei cetăți, asupra unei țări, pentru păcatele celor mulți. Ar trebui să învățăm să-i vedem cum se cuvine pe acești oameni, cu mare credibilitate în fața lui Dumnezeu, și să ne folosim de ei cât mai mult întru sporirea noastră duhovnicească.

Fost-a Părintele Dimitrie Balaur un om frumos, totdeauna serios, dar și mereu duhovnicesc voios în relațiile cu fiii săi de suflet. Un om lângă care nu te simțeai intimidat, cu care făceai imediat o priză totală. Un om, când l-am cunoscut eu, cu înfățișarea de bunic din poveștile de demult. Un om care te primea cu totală dăruire de sine. Un om lângă care te simțeai nu numai ocrotit, dar și cu pornire de ocrotire. Cu Părintele Dimitrie creștinismul devenea cale firească de viețuire și de conviețuire.

(Costion Nicolescu – Sarea pământului, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 145-149)