Părintele Dometie – „un duhovnic desăvârşit, perfect din toate punctele de vedere”

A muncit cu osârdie şi a murit la datorie pe altarul credinţei, înainte de a fi terminat misiunea duhovnicească pentru care s-a pregătit cu dragoste şi cu atâta zel, fiind după părerea mea umilă un adevărat mucenic, căci muncea dezinteresat de partea materială, privind în faţă viaţa spirituală şi mulţumirea că-L slujeşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe care îl iubea atât de mult, dragoste ce se vedea din slujbele şi predicile pe care le ţinea. Mi-a fost dat să particip câţiva ani de-a rândul la slujbele din Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti, să primesc Învierea, cu care ocazie, la predici, când vorbea de viaţa şi patimile Domnului nostru Iisus Hristos, trăia momentele acelea şi lacrimile îi curgeau şiroaie. Vorbele i se îngemănau cu lacrimile atunci când vorbea de suferinţele Domnului pentru omenire.

Şi-a consacrat viaţa trupească şi sufletească acestor chemări, acestor idealuri de a sluji Domnului, respectând principiul: „Nimic pentru mine, totul pentru alţii, totul pentru semenii mei”. Din tot ce avea ajuta pe cei năpăstuiţi cu îmbrăcăminte, cu hrană şi mai ales cu hrană duhovnicească. Au fost situaţii când a dezbrăcat cămaşa sau flanela de pe corp şi a dat-o celui lipsit. Mânca foarte puţin, mai mult mâncare de post, muncea foarte mult şi dormea patru ore în 24 de ore. În schimb, în biserică putea fi găsit permanent, începând de dimineaţa, de la ora 5:00, până seara, la ora 21:00, în care timp oficia slujbele de Utrenie şi Vecernie, slujbele pentru sfintele masluri şi alte slujbe cerute de credincioşii care îl solicitau. Când se ivea câte o pauză între slujbe, de una-două ore, în loc să se odihnească, trecea la lucrări de ordin gospodăresc, la aducerea lemnelor din pădure, la săpat în grădină, la spargerea unor pinteni din piatră din muntele de piatră ce cobora până lângă clădirea bucătăriei şi care erau prăvăliţi cu puterea barosului. Altă dată l-am văzut în apa Râmeţiului, înmuiat până la brâu, luptându-se, ajutat de doi credincioşi, să rostogolească nişte bucăţi de stâncă de 200-300 kg din drumul pe unde trebuia să treacă autobuzul IRTA şi multe alte lucrări care cereau eforturi fizice enorme.

Era mic la trup, dar avea o voinţă şi o energie pulsată de o inimă mare, cu care ar fi vrut să facă totul, după planul pe care şi-l făcuse. Se hrănea insuficient, muncea mult, dar a reuşit să schimbe înfăţişarea anexelor ce constituie construcţiile utile desfăşurării vieţii întregii obşti.

Au fost obţinute realizări mari de un om mic la trup, dar cu suflet mare. A construit o clădire pentru stăreţie, o şcoală, anexe la construcţiile existente, o cabană, o clădire pentru bucătărie cu o sală de mese corespunzătoare, ateliere de covoare, grajduri, casă pentru pelerini, chilii pentru măicuţe, două case parohiale, a introdus lumina electrică etc. A introdus apă curentă captată de la două izvoare din munte de la o distanţă de 300 de metri, la care ne-am adus şi noi, învăţătorii Spânu Gheorghe şi Maria, o parte de contribuţie bănească pentru realizarea ei.

În general, a schimbat înfăţişarea acestei sfinte mănăstiri radical. Dar nu numai sub aspect administrativ, ci sub aspectul credinţei, reuşind să mobilizeze sufletele credincioşilor în jurul bisericii şi slujitorilor ei, să se creeze, aş putea spune, un mit în jurul său, căci din toate colţurile ţării veneau credincioşi să-l vadă pe Părintele Dometie, să-l audă slujind şi să se roage împreună pentru mântuirea sufletelor lor, căci multe minuni şi multe tămăduiri ale unor boli trupeşti şi sufleteşti s-au văzut prin puterea credinţei, prin puterea rugăciunilor făcute în acest sfânt locaş. Puntea de legătură între om, între credincioşi se făcea pe calea rugăciunilor prin Părintele Dometie, un duhovnic desăvârşit, dezbrăcat de haina unei vieţi pline de deşertăciuni şi huzur şi retras în acest colţ de natură hărăzit de Dumnezeu, care îşi îndrepta rugăciunile către Domnul cu multă evlavie, cu multă smerenie. Prin rugăciunile Părintelui Dometie, mila Domnului se cobora asupra celui în suferinţă şi căpăta o alinare cel în cauză,
căci rugăciunile erau făcute de un slujitor curat, credincios, bun, drept şi pregătit pentru viaţa de duhovnic, căci aşa cum era iubit de credincioşi, se pare că şi Domnul îi asculta rugăciunile, pentru că era un duhovnic desăvârşit, perfect din toate punctele de vedere.

În afara cântărilor din biserică, Părintele Dometie împreună cu obştea de maici, după fiecare masă servită, timp de 15-20 de minute, preamărea prin multe şi frumoase cântări puterea şi minunile Domnului, dragostea şi bunătatea Lui arătată cu prilejul rugăciunilor faţă de cei în suferinţă. Asemenea cântări se puteau auzi chiar şi în atelierul de covoare, unde se lucra şi se auzeau tot timpul cântări de preamărire a Domnului. Pe lângă calităţile mai sus arătate, Părintele Dometie era şi un educator, în sensul că atunci când observa o stângăcie din partea unei măicuţe în înţelegerea unor norme de respectat cerute de legile fireşti ale unei credinţe curate, făcea obiectul unei lecţii de educaţie cu toată obştea, venind cu citate din cărţi
şi arătând cum să se poarte în viaţa aceasta monahală, căci odată intrate pe acest drum de slujitori pentru credinţă trebuie să se lepede de grijile din afara lumii, de grija exagerată faţă de rude, de părinţi, faţă de societatea care trăieşte din ispite.

Nu-i scăpa din vedere nimic din ceea ce ar fi putut să altereze credinţa curată a Bisericii. Printr-o astfel de educaţie a reuşit să-şi formeze o obşte de maici bine închegată sub aspectul trăirii în comun şi al credinţei şi le-a cultivat toate calităţile morale, capabile să corespundă întru totul dogmelor bisericeşti. La fel proceda şi cu anumite persoane care ignorau credinţa, care purtau discuţii contradictorii cu Părintele pe teme de credinţă. Faţă de aceşti necredincioşi, Părintele Dometie n-a cedat cu uşurinţă şi prilejuia întâlniri ocazionale cu aceste persoane pentru a le arăta drumul greşit şi concepţia lor greşită cu privire la credinţa noastră creştin-ortodoxă.

Mireasa pe care şi-a ales-o Părintele Dometie a fost Biserica, a fost călugăria, pentru care avea chemare încă din copilărie. A renunţat la viaţa deşertăciunilor omeneşti şi dragostea şi-a îndreptat-o către Domnul, pe care-L iubea până la sacrificiu. Cu o pregătire serioasă şi cu o curăţenie sufletească aleasă şi lepădat de toate ispitele omeneşti, s-a format un om nou, aşa cum îl cer regulile Bisericii noastre, şi cu crucea în mână a mers pe drumul pe care au mers şi Apostolii Domnului, fiind înconjurat de preoţime şi de credincioşii săi cu dragoste, cu respect şi cu nădejdea în puterile rugăciunii sale. Cunosc multe întâmplări pe care îndrăznesc să le consider minuni.

(Gheorghe şi Măria Spânu, învăţători pensionari – Părintele Dometie de la Râmeți, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2001)