”Părintele Dumitru Mitoiu avea un suflet mare și curat”

La atelier, după o vreme, de la şlefuit am trecut la confecţionat piese pentru jucării. Timpul trecea repede, repede de nu-ţi venea să crezi. Mâncarea în fabrică era mult mai bună.

Începusem să cunosc lumea de acolo. În faţa mea, la jucării, şlefuia de zor un om, slab la faţă, de statură mijlocie şi cu privirile vii de tot. Era numai viaţă în el. Destul de comunicativ, se uita insistent spre mine. De la o vreme, mă întreabă cine sunt şi de unde vin. Cu o oarecare reţinere, îi răspund la întrebările lui. La rându-i, îmi spune şi el cine-i şi de unde vine. Era părintele Dumitru Mitoiu, care fusese preot în comuna Băceşti, judeţul Vaslui. În legătură cu numele meu de botez, Atanasie, face o glumă, nesărată un pic, dar fără răutate în conţinut.

– Cum de porţi numele unui mare sfânt, Atanasie cel Mare, patriarh al Alexandriei? Tu nu-l meriţi.

M-am uitat lung la el, fără să-i răspund. Nu ştia că terminasem şi eu teologia. Şi-a dat seama de gafa făcută, încercând să se poarte frumos cu mine. Îmi căuta prietenia. Aveam să devenim buni prieteni. Avea un suflet mare şi curat. Eram ca doi fraţi, de ne spuneau cunoscuţii noştri că suntem de nedespărţit. Era cu 5 ani mai mare ca mine, născut în 1916. Făcuse teologia şi dreptul la Bucureşti. L-a avut ca profesor pe Ion V. Georgescu, căruia studenţii îi spuneau: “Hunul”. I-a mai avut profesori pe Nichifor Crainic, pe Tudor Popescu, Nae Popescu şi alţii. (…)

Atât eu cât şi părintele Mitoiu, nefiind agreaţi politic, am fost daţi la munca cea mai grea din fabrică, secţia de prelucrare a lemnului, la Rotărie. Aşa se face că am ajuns eu împreună cu Mitoiu să lucrăm la roate. (…)

Nea Mitu, îi spuneam eu. S-a apropiat de mine ca un frate mai mare. Era o fire iute la mânie, dar şi cu multă dragoste faţă de om. În închisoare s-a purtat cu multă demnitate. (…)

(Atanasie Berzescu – Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din Munții Banatului, Editura Marineasa, Timișoara, 1999, pag. 145, 147)