Părintele Filaret Gămălău – condamant la moarte pentru ”vina” de a salva viața unui soldat

Am descoperit în arhiva mea o filmare mai veche, din 1992, un interviu cu părintele Filaret Gămălău, de la Moşuni, judeţul Mureş, care a fost patru ani coleg de celulă în Penitenciarul de la Aiud cu Nichifor Crainic în anii cincizeci. Mai mult decât atât, Filaret Gămălău, a fost «memoria externă » a lui Nichifor Crainic, poet de factură religioasă, profesor, ajuns şi ministru al Propagandei Naţionale în guvernele Gigurtu şi Antonescu.

Din 1947 până în 1962, Nichifor Crainic a fost închis, (el a fost ridicat de la Cerghid, unde stătea la părintele Sămărghiţan!) cea mai mare parte a detenţiei fiind petrecută la Aiud. În perioada în care au stat în celulă împreună, pentru că nu aveau cum să păstreze poemele pe care le scria în închisoare, Nichifor Crainic i le dicta părintelui Filaret Gămălău, care fusese iniţial condamnat la moarte, ca apoi condamnarea să fie strămutată în 25 de ani de detenţie.

În celulă, la Aiud, în 1950, erau tovarăşi de suferinţă generalul Pantazi, amiralul Măcelaru, generalul Topor, colonelul Dumitrescu Anton, generalul Trestioreanu, Radu Mironovici, Nichifor Crainic şi părintele Filaret Gămălău. Povestea „memoratului” a început într-o noapte de decembrie: „Nichifor Crainic a avut un vis în noaptea de Crăciun şi a făcut o poezie. M-a trezit şi mi-a spus: Filaret, am avut un vis şi în urma visului am făcut o poezie! Ce zici, ai putea s-o memorezi?” „Să încercăm!” – i-a răspuns preotul. (Şi Nichifor Crainic i-a dictat poemul „Rugăciune pentru pace” – n.m.). Eu am repetat-o de trei – patru ori şi apoi m-am culcat. A doua zi, Nichifor Crainic mă întreabă: „Ei, Filaret, ţi-am zis ceva aseară, mai ţii minte ceva din ce ţi-am zis eu?” Şi părintele Filaret Gămălău i-a reprodus poezia. De atunci încolo, poetul i-a dictat câteva zeci de texte, dintre care, părintele Gămălău a mai ţinut minte o bună parte. L-am ascultat recitându-mi-le cu evlavie şi bucurie. În tot infernul închisorii, poezia lui Nichifor Crainic era „o proorocire”, cum ar spune părintele Arsenie Papacioc, marele duhovnic de la Mănăstirea Maria de la Techirghiol.

– Părinte Gămălău, aţi slujit mai bine de douăzeci de ani în satul Moşuni, judeţul Mureş. Până a ajunge însă aici, aţi trecut printr-o experienţă limită. În 1949, aţi fost condamnat la moarte. Care au fost capetele de acuzare?

– Mai întâi, am găzduit nişte ofiţeri germani pe care nu i-am mai putut trece frontiera. Am umblat pe malul Tisei. Peste tot erau numai garduri. Am văzut chiar cadavre de oameni împuşcaţi pe malul Tisei. Nu i-am putut trece în astfel de condiţii pe ofiţerii germani.

– Dumneavoastră aţi fost pe front?

– Am fost. Din 1941. Am fost la Şcoala de telegrafişti din Roman. După ce a început războiul, am plecat pe front. Am fost până la Cotul Donului. Acolo au rămas mulţi prizonieri din armata noastră. Câţiva am reuşit să ieşim din încercuire. La Odessa, ne-au completat cu o altă unitate. Am fost vreo cincisprezece dorobanţi şi ne-au completat cu Regimentul 68 Infanterie fortificaţii, care era la Kahul pe vremea aceea.

Pe nişte ofiţeri germani i-a prins vremea în ţara noastră după ce războiul a luat alt curs şi noi am trecut de partea sovieticilor. Ei au rămas în spatele frontului şi, firesc, au încercat să se salveze. Au dezbrăcat hainele de ofiţeri şi cu hainele unor ţărani pe care i-au dezbrăcat, au reuşit să ajungă până la mine, la Câmpulung Moldovenesc.

– În ce an se întâmpla aceasta?

– În 1944. Cum să nu-i primesc? Eu am spus aşa: sunt tragediile războiului. Nu eu m-am dus să mor în Rusia de capul meu. Nici ei n-au venit din ţara lor să moară într-o ţară străină. Şi i-am primit. Unul din ei a stat la mine trei ani şi şapte luni. Pe acesta l-am deghizat în preot. Aveam un văr notar la Primărie şi i-am făcut şi un buletin fals. I-am mai făcut şi alte acte false. Din Johann Meilinger eu l-am făcut Teoctist Vrânceanu.

-L-aţi învăţat şi româneşte?

– A învăţat româneşte destul de repede. Într-un an de zile a învăţat atât de bine că nu puteai să-ţi dai seama că e străin. L-am învăţat şi cum să se prezinte în faţa celor de rang bisericesc. Ce s-a întâmplat însă? După trei ani şi şapte luni, a venit un inspector la mănăstire. Se numea Rafael Dominte. Era preot. Eu eram plecat în oraş şi, fiind într-o sâmbătă seara, inspectorul i-a zis: „Hai, părinte, să facem slujba de vecernie!” Ei, sărmanul Johann, „Antreu şi barbă-avea/ Numai slujba n-o ştia!” Atunci, crezând că va fi înţeles de inspector, i-a zis: „Prea cucernice părinte inspector, eu nu sunt preot, eu sunt ofiţer german, rămas aici, la părintele Filaret!” Atunci, acesta a început să strige la el, să plece în faţa lui de-acolo. „Păi, cum să plec până nu vine părintele Filaret?”- i-a răspuns Johann. Nici n-am ajuns bine acasă şi a început să-mi facă şi mie scandal pentru că l-am primit pe neamţ la mine. Eu i-am zis: „Părinte inspector, sunt tragediile războiului… Ca preot, m-am gândit să salvez oameni!” „Ce, tu îmi dai mie lecţii? – mi-a răspuns. Să plece imediat de-aici!” Eu am făcut poate o greşeală atunci. I-am spus că, dacă nu-i convine, să plece sfinţia sa de-acolo! S-a urcat în maşină şi s-a dus direct la Emil Bodnăraş. Ţin să vă spun că el a fost coleg de şcoală cu Emil Bodnăraş. Erau per tu. M-a pârât. A venit „frate-su’”, Emil Bodnăraş, şi m-a arestat. Venise împreună cu un consilier sovietic. Ne-au luat, şi pe mine şi pe neamţ şi ne-au dus la Suceava. De la Suceava, cu trei avioane, IAK-uri, din astea cu dublă comandă, ne-au pus pe fiecare într-un avion şi ne-au dus la Bucureşti, la Serviciul secret de informaţii, pe Plevnei. Erau mulţi arestaţi acolo. Eram din aceia consideraţi duşmani ai poporului. Am stat acolo câteva luni. După aceea a venit un procuror şi ne-a luat la interogatoriu. A zis: „Părinte, dumneata îmi declari ce vrei. Eu îţi admir fapta, ai făcut o faptă creştinească, dar pe dumneata te va lua consilierul sovietic şi te va duce în Rusia! Ştii cumva ruseşte?” „Ştiu ca şi româneşte!” – i-am zis. „Să nu vorbeşti decât cu translator!” Şi aşa am şi făcut până când, odată, polcovnicul, adică colonelul, i-a spus unui locotenent major: „Mă, omoară câinele acesta, dacă nu vrea să spună nimic! Măcar să declare că a scris şi a primit scrisoare din Germania, atâta trebuie!” După ce a plecat colonelul, locotenent majorul m-a luat la bătaie. Până atunci, în fiecare noapte mă scotea şi îmi dădea porţia de bătaie. Am purtat răni pe picioare, lovituri de cizme din timpul anchetei, vreo cincisprezece ani! Avea nişte cozi de mătură, nişte bâte, şi a început să mă lovească pe unde apuca. Am gândit că dacă tot mă omoară, măcar să le spun că ştiu ruseşte. Şi am început să-i vorbesc pe limba lui. L-am dezarmat dintr-odată. A aruncat bâta din mână. Mi-a zis să stau pe scaun. Şi am început să-i povestesc toată drama, cum a fost. La amiază mi-a adus o gamelă de mâncare. Seara, când a venit polcovnicul, i-a tras o înjurătură de sufletul mâne-sa. Apoi l-a întrebat: „N-ai omorât câinele acesta?” „Ştie ruseşte ca şi noi!”, i-a răspuns. Mă întrebă atunci şi el: „Ştii ruseşte?” „Sigur că ştiu!” „Până acum de ce n-ai vorbit?” „Am vrut să văd cât de cinstiţi sunteţi voi!” N-aveam voie să le spunem nici domni, nici tovarăşi. Vorbeam cu tu şi voi. Am stat şi cu el vreo două ore de vorbă. I-am explicat totul şi lui. După aceea, m-au dus în celulă. Şi nu m-a mai întrebat nimeni nimic patru luni şi nici nu m-au mai scos la anchetă. După patru luni (eram mai mulţi români acolo, la Deveras, în Odessa, cei mai mulţi fiind ofiţeri, condamnaţi ca criminali de război), ne-au scos afară şi tot polcovnicul acela ne-a spus că partidul a găsit de cuviinţă să ne trimită în ţară la noi.

– Ştiaţi atunci că vă aşteaptă condamnarea la moarte?

– Nu, nu ştiam. Ne-au trimis în ţară şi tribunalul militar din Iaşi ne-a condamnat la moarte. După aceea mi-au bătut lanţuri la picioare, ştiţi, aşa cu nituri, lanţuri groase. Şi am stat cinci luni în lanţuri. Pentru că mă încăpăţânasem şi nu vroiam să semnez cererea de comutare a pedepsei. Ziceam: „Şi aşa, tot mă omorâţi!” Tot procurorul acuzator mi-a zis: ”Nu fi, omule, aşa de încăpăţânat, semnează!” Şi am semnat! Ca tot el să vină, după ce am stat cinci luni în lanţuri şi să-mi zică: „Vezi, n-ai vrut să semnezi şi ţi-am comutat pedeapsa în 25 de ani de închisoare!”

Ţin să precizez că în lotul în care am fost eu atunci eram 84 de inşi condamnaţi, din care 11 la moarte, dar din aceştia numai doi au fost executaţi. Unul Groşaru şi unul Cuşgă, foşti comandanţi de lagăre pe undeva.

– Mai reţineţi nume importante din lotul acela de 84?

– Nu-mi mai amintesc. Ceva doctori şi mai mulţi militari, închişi pentru crime de război. Pe mine m-au băgat după aceea, pentru că nu m-au dovedit cu spionajul, la uneltire împotriva statului.

După ce mi-au comutat pedeapsa, m-au dus să-mi taie lanţurile. Ştiam că la cei care le taie lanţurile seara îi duceau şi-i executau. La cine le tăia dimineaţa, le comuta pedeapsa.

După aceea am trecut prin Jilava, ca să ajung în cele din urmă la Aiud, unde am stat mai mult în zarcă, pentru că am avut pedeapsă mare. Acolo erau doar cei cu pedeapsă pe 25 de ani sau pe viaţă.

– În ce an aţi ajuns la Aiud?

– Prin ’50. Şi am avut noroc să lucrez în fabrică, la mecanică. A avut grijă un inginer mecanic, fost ofiţer, fost căpitan, care m-a luat cu el şi m-a învăţat mecanică. Bună. Am şi lucrat apoi mult în mecanică.

– Cu cine stăteaţi în celulă?

– În celulă am stat cu generalul Pantazi, cu amiralul Măcelaru, cu generalul Topor, cu Radu Mironovici. Printre aceştia am stat şi cu profesorul Nichifor Crainic. Am stat şi cu colonelul Dumitrescu Anton, cu generalul Trestioreanu.

– Pe Nichifor Crainic l-aţi cunoscut dinainte sau l-aţi întâlnit prima oară la Aiud?

– Nu. Eu l-am cunoscut când era ministru al propagandei în timpul lui Antonescu. Eu făceam serviciul cu preotul militar şi acesta fusese elev al profesorului Crainic. Am fost şi eu o dată cu el la locuinţa lui Nichifor Crainic. Şi mai m-a trimis apoi preotul la el cu nişte cadouri. Aşa l-am cunoscut. Am ajuns apoi să stau cu el în celulă – eram câte patru în zarcă. În celulă erau opt. Aveau paturi suprapuse. În aceste împrejurări am ajuns să memorez din poezia lui, elaborată în închisoare.

– Cum a ajuns să apeleze la memoria dumneavoastră Nichifor Crainic?

– Aveam o memorie bună atunci. Nichifor Crainic a avut un vis în noaptea de Crăciun şi a făcut o poezie. M-a trezit şi mi-a spus „Filaret, am avut un vis şi în urma visului am făcut o poezie! Ce zici, ai putea s-o memorezi?” „Să încercăm!” – i-am răspuns.

Şi a zis aşa: „Slavă ţie, Doamne, pentru-această noapte/ Somnul meu în unda lunii s-a scăldat,/ În abisul nopţii visu-nmiresmat/ Mi-a cules miresme de naramze coapte/ Slavă ţie, Doamne, pentr-această noapte.// A lăsat un înger porţile deschise, / Cântec fără sunet se-auzea-n sobor,/ Unduiau azurul aripi fără zbor, / În abisul nopţii năzărit în vise/ A lăsat un înger porţile deschise.// Doamne, dă aevea pacea ta cerească,/ Care întăreşte din fricoşi profeţi,/ Măduva ce-mpinge seva să-nflorească,/ Doamne, dă-mi aevea pacea cea cerească.// Pacea lumii zace pe vărsări de sânge,/ Şi rodeşte bobul viitoarei uri,/ Pacea ta răsfrânge Raiul în făpturi/ Cel înfrânt e-o jele care frânge,/ Pacea lumii zace pe vărsări de sânge.” Eu am repetat-o de trei – patru ori şi apoi m-am culcat. A doua zi, mă întreabă: „Ei, Filaret, ţi-am zis ceva aseară, mai ţii minte ceva din ce ţi-am zis eu?” Şi am început să reproduc poezia. (Varianta publicată diferă substanţial de varianta din penitenciar, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că suntem în faţa unui text inedit, la fel ca în cazul tuturor poemelor de faţă. Iată, spre exemplificare, varianta din volumul Poezii, apărut în 1998: „Slavă ţie, Doamne, pentru-această noapte./ Somnul meu în unda lunii s-a scăldat./ Din abisul păcii visului i-au dat/ dezlegări de taine prin năluci de şoapte,/ Slavă ţie, Doamne, pentru-această noapte!” Semăna cu noaptea umilitei naşteri/ Când ai rupt pecetea vechiului blestem,/ Pacea Ta-nstelând-o peste Bethleem/ Şi vărsând lumina veşnicei cunoaşteri/ Semăna cu noaptea umilitei naşteri.// Îngerul lăsase porţile-ntr-o parte,/ Cântec fără sunet Te slăvea-n sobor,/ Unduiau azurul aripi fără zbor,/ Când spre-abisul păcii, năzărit departe, / Îngerul lăsase porţile-ntr-o parte.// Doamne, dă-mi şi mie pacea ta cerească,/ Miezul de tăcere al strigatei vieţi/ Care-nflăcărează din fricoşi profeţi,/ Măduva ce-mpinge vârful să-nflorească,/ Doamne, dă-mi şi mie pacea ta cerească.// Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne,/ Flacăra ce nu se zbate-n uragan,/ Să răzbesc războiul duhului duşman,/ Căci ţărâna trece, sufletul rămâne, / Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne./ Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,/ Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu, / În arena morţii, Dumnezeul meu,/ Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,/ Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!”)

După ce i-am reprodus poezia mi-a spus: „Vai, Filaret, ai o memorie minunată. Cum de nu te-am avut eu student. „Păi mă veţi acum, domnule profesor!” După aceea a început el să-mi spună mai multe poezii. Pe unele din ele le-am uitat, iar multe au fost schimbate, până şi titlurile pe care le-au avut.

– Titlurile pe care le-a dat la Aiud, faţă de cele din variantele publicate?

– Faţă de cum au apărut în volumele care au apărut ulterior, pentru că eu le-am cumpărat îndată ce am dat de ele.

– Din poemele memorate în puşcărie aţi regăsit texte în aceste volume?

– Sigur, sunt publicate, dar nu sunt tocmai aşa. De exemplu, Cântec strămoşesc a avut prima dată titlul de 23 august. Apoi s-a numit Năvălirea barbarilor. Până la urmă, în carte a apărut cu titlul Cântec strămoşesc. Spune: „Pe drumuri de munte izvoarele gem/ Şi bombăne-n scorburi frânturi de blestem,/ Pe drumuri din codrii se sparge-o furtună/ Şi fulgeră semne că nu ni-e de-a bună/ Pe drumul din vale zăvod grijuliu/ Îşi caută turma şi url-a pustiu./ Pe drumul din ţarini se-ncoardă cocenii/ Ca degete care ne-arată bejenii./ Pe drumuri de câmpie-a lui Moş Nicăieri/ Trec gloate surpate din slava de ieri./ Cu vuiet gigantic un veac se răstoarnă,/ Măicuţa-şi zoreşte odraslele-n poarnă;/ Încalecă-n grabă, se uită-napoi,/ Şi zdrenţuie cerul cu părul vâlvoi.,/ Că-n urma ei vine cu muget sălbatic/ Gâtlej fără margini de zmeu asiatic./ Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,/ Aşterne-te vremii şi visului rău. Ah, nu mi-e de ducă şi nici mi-e de stare,/ Doar inima frântă ţi-o pun în spinare/ Şi-aş vrea ca să-ncapă în tainiţa ei/ Şi muntele mare şi bobul de mei./ Dar dacă nu-ncape, cu gene de moină,/ Iau holda-ntr-o pâine şi ţara-ntr-o doină./ Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,/ Aşterne-te vremii şi vântului rău!

– Cam câte poeme de-ale lui Nichifor Crainic aţi memorat în închisoare?

– Am memorat multe, nu mai ştiu numărul lor.

– Câte mai ştiţi din ele, după câteva zeci de ani?

– O bună parte din ele, dacă fac un efort de memorie. Dacă m-aţi fi întrebat în urmă cu 15-20 de ani, vi le-aş fi spus pe toate pe care le-am memorizat. Dacă vreţi, vă mai spun câteva.

– Vă rog!

– Cântecul potirului.. „Când holda de seceri tăiată fu gata/ Bunicul şi tata/ Lăsară o chită de spice ‘n picioare/ Legând-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos/ Păreau barba lui Domnu’ Cristos.// Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,/ Bunica şi mama/ Scoţând-o sfielnic cu semnele Crucii,/ Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii/ Iar pâinea, dând abur cu dulce miros,/ Părea că e faţa lui Domnu’ Cristos./ Şi iată potirul la gură te duce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe Cruce,/ Hrăneşte-mă carne de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în grâne şi mustu-n ciorchine/ Eşti totul în toate şi toate prin Tine, / Tu pâinea de-apururi a neamului meu.// Din curpenul viţei ce-nconjură crama,/ Bunica şi mama/ Îmi rupse-un ciorchine spunându-i povestea:/ Copile, grăiră, ăst must sângeros/ Este sângele Domnului nostru Hristos./ Când via culeasă de struguri fu gata,/ Bunicul şi tata/ În joc de călcâie zdrobind nestemate,/ Ce varsă ca rana şuvoaie’nspumate,/ – Copile, grăiră, ăst must sângeros/ E-al Domnului nostru Cristos.// Şi iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase, Tu jertfã pe Cruce,/ Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în grâne, ca mustu’n ciorchine/ Eşti totul în toate şi toate prin Tine,/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.// Podgorii bogate şi lanuri mănoase,/ Iisuse Cristoase,/ E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Priveşte-Te’n vie şi vezi-Te’n grâne/ Şi sângeră’n struguri şi frânge-Te’n pâne,/ Tu, viaţa de-apururi a neamului meu ».)

– Ce fel de om era Nichifor Crainic?

– Să vă spun aşa, ca statură, nu era prea înalt. Era un om agreabil, dar nu pentru toată lumea, că mulţi l-au criticat.

– Chiar şi în închisoare?

– Chiar şi în închisoare. Şi de ce? Ei, ca să-l compromită, de multe ori îl chemau la grefă şi acolo îl serveau cu cafea, cu cine ştie ce altceva. Şi-apoi chemau pe câte unul şi-i ziceau: „Uite, acesta e turnător!” Adică delator, dar, ştiţi, în închisoare li se spunea turnători celor care pârau pe unul şi pe altul de unele lucruri pe care le-au făcut sau despre ce-au vorbit. Când vorbea, vorbea minunat. Minunat! Cât de obosit eram, pentru că lucram în fabrică, dacă începea să vorbească mă ţinea treaz.

– Despre ce vorbea, în general?

– Despre teologie.

Lucra şi el în fabrică. Acolo eu îi cam făceam norma. Că dacă nu-şi făcea norma, nu-i dădeau de mâncare. Eu am stat cu dânsul patru ani. Dacă vreţi, vă mai spun o poezie de-a sa, vă mai spun.

– V-ascult.

– Noaptea învierii. E o poveste care s-a întâmplat în Muscel cândva, la o moşie a Brătienilor. Un tânăr s-a înarmat cu o secure să dea o lovitură la clădirea lor, unde-aveau conacul lor boieresc, să dea o lovitură pentru că credea că au aur şi bani. Şi n-a găsit timp mai potrivit decât în noaptea de Paşti.

O, Doamne. Am un lapsus. O să vă spun alta.

– Până vă mai amintiţi un poem, poate vă amintiţi o întâmplare mai deosebită din anii petrecuţi împreună în închisoare.

– Nu, nu, pentru că mi-am amintit poezia Noaptea învierii: „Din spuma de vişini răsare conacul/ Sub nemărginitul safir înstelat./ Aprins de-aşteptare, pândeşte buimacul/ Strângându-şi toporul sub braţu-ncordat.// Troianul de floare l-ascunde ca norul/ Ce-ar vrea să se spargă-ntr-un trăsnet grozav./ Din sânge rachiul, din minte cu-omorul/ Străpung cu duhoare văzduhul suav.// E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura;/ Miresme-s în codri, miresme-n grădini, / Spre marea minune se-ndreaptă natura,/ Cu arbori şi ierburi făcându-şi lumini. // Un clopot dă semnul, răspund celelalte,/ Talazuri cântate rotind în eter,/ Se umplu de vuiet tăcerile-nalte/ Şi sufletul lumii se urcă la cer.// Tâlharul înjură pioasa zăbavă/ Cu care creştinii se duc la altar./ Pur crinul credinţei îl învăluie-n slavă,/ Îl mângâie roua cerescului har.// Conacul e singur. Stăpânii plecară./ Zăvoarele azi pe uşi nu se pun,/ Deschisă e poarta oricărui de-afară,/ Că-n noaptea aceasta tot omul e bun.// Rămasă acasă bătrâna oloagă/ Hristos înviatul se mişcă-n iatac./ Bătrâna-n fotoliu, sub candeli se roagă,/ Când intră năvală tâlharul buimac.// Alături e lada crezută cu aur / Ce-ar face un demon din omul mărunt,/ El strânge toporul de parcă-l sugrumă,/ L-azvârle în aer sălbatic şi crunt.// Bătrâna se uită la el fără frică,/ Cu chipu-n văpaie de candeli nimbat,/ Ea crede că omul o cruce ridică/ Şi glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”// Ce blândă căldură, ce miere cerească,/ E-n glasul bătrânei că omu-a-mpietrit./ Îi tremură mâna când vrea să lovească,/ Toporul îi cade cu zgomot icnit.// Se mişcă nălucă Hristos în icoană,/ Se umple de lumină tihnitul iatac,/ Podeaua răsună cu stranie zvoană,/ De parcă-n adâncuri ar geme un drac.// O clipă fu totul şi-acum se frământă/ Ca noru-ntre vânturi de nord şi de sud;/ Cu mintea trezită şi-asupra-i răsfrântă,/ Se vede pe sine sălbatic şi crud.// Cu spaimă zăreşte acum la trezie/ Dihănii ce-n bezna din suflet i s-ascund,/ Pe când în apa când e străvezie / Vâscoase jivine târându-se-n fund.// Bătrâna-l priveşte de parcă-l răsfaţă,/ Străină cu totul de zbuciumul lui;/ Lui i se pare bunică-sa însăşi de faţă, / Pe vremea când gingaş era doar un pui.// Venea împreună cu buna bătrână,/ În noaptea aceasta la Domnul Hristos,/ Râdeau ghioceii în chita din mână/ Şi inima floare s-o ducă prinos.//Ah, sunet de clopot şi ropot de toacă, / Odraslă de înger rămasă-napoi,/ Munte de minte căzută-n băltoacă/ Şi neaua din suflet topită-n noroi!// Zdrobit în genunchi el cade şi cere iertare:/ „Iertare, iertare”, cu glas sugrumat./ Bătrâna-l priveşte cu-adâncă mirare,/ Iar glasul ei cântă: „Hristos a-nviat!”

– Cum reuşeaţi să memoraţi poemele mai lungi?

– Mi le scriam pe talpa bocancului sau pe perete, în sală, când gardianul se uita în altă parte, le memoram, şi-apoi răzuiam peretele. Dacă le găsea scrise ne pedepseau, ne băgau la izolare. Ne băgau într-o cameră neagră, fără lumină. Două zile nu dădeau de mâncare şi una dădeau. Am făcut şi eu vreo 21 de zile de ”neagră” de-aceea.

– Când vă dicta, de obicei, Nichifor Crainic poemele?

– Mai mult noaptea. Noaptea, când era linişte, atunci gândea şi-apoi mă trezea: „Hai, Filaret, să-ţi mai spun ceva!” Şi-mi spunea şi eu ce puteam memorizam atunci, ce nu îmi scriam sau pe talpa bocancilor sau pe perete şi le memoram mai târziu.

– Aţi fost singurul căruia îi dicta poeme?

– Din câte ştiu eu da. Nu cunosc pe altcineva căruia să-i fi dictat poeme, cel puţin în cei patru ani.

În celula noastră numai mie mi le dicta. Era cu noi şi generalul Trestioreanu. Se cam supăra pe el şi-i zicea: „Mă, lasă omu-n pace să doarmă”. Dar mie-mi plăcea să-mi spună poezii, eram tânăr la vremea aceea şi-mi plăcea să-l ascult. Era minunat. Era încântător.

Dacă vreţi, vă mai spun o poezie.

– Spuneţi!

– Dolores: O minune ce s-a-ntâmplat la Madrid. „Trei fete ca trei Cosânzene/ Ieşiră senine din Dom;/ În cale cerşeşte un om/ Sub ziduri străvechi, madrilene./ E orb, dar frumos de mirare/ Şi-n negrele lui suferinţi/ Îi şade ca-n umeri de prinţ/ Buleandra din care răsare.// Şi-n aprigul soare iberic/ Ce-l arde de sus, nevăzut,/ El cântă un cântec ţesut/ Din veşnicul vieţii-ntuneric./ Trei fete ca trei Cosânzene/ Se-opriră uimite în loc./ De-atât blestemat nenoroc,/ Au bură de lacrimi pe gene.// Întâia duioasă-ntre fete/ Se-apleacă spre orbul sărman/ Şi, floare de aur, un ban/ Cu degete palide-i dete./ Milogul cu stinse orbite/ Ridică orbirea spre cer/ Norocul să-i fie străjer/ şi zilele ei fericite.// A doua trufaşă-ntre ele,/ Nici ea nu se vrea mai prejos,/ Şi-aruncă din scumpul prisos/ Doi bani cu lucire de stele./ Milogul ridică zadarnic/ Orbirea-i spre cerul turchez/ Şi cântă un cântec cu miez/ Ce-i laudă sufletul darnic.// A treia-ntre fete orfană/ Ea n-are nici aur, nici argint/ Să-i dea de pomană./ Zdrobită-n nemernic suspin,/ Ea cade-n genunchi şi-l sărută.// Şi iată prin pleoapele oarbe/ Un fulger fierbinte trecu/ Şi orbul deodată văzu/ Că viaţa frumoasă e foarte./ Şi-n viscol de crudă lumină/ Pluteşte ca dus de-un talaz,/ Cu ochi uluiţi de extaz,/ Privind nălucirea străină.// Milogul zburdă buimac./ Dar cea cu sărutul de leac/ Nu-i oare fecioara Maria?/ Şi-atunci pomana de aur în schimb/ Pe un maldăr de roze dând-o,/ Drept recunoştinţă/ La picioarele fetei punând-o.// Fata ştie că nu i se cuvin, /Zdrobită-n nemernic suspin,/ Culege de jos trandafirii./ Cu florile pline de soare,/ Ea pleacă spre sfântul altar,/ În cinstea minunii ca dar/ Etern milostivei fecioare.// Şi iată că-n urma ei val/ Sporind după valuri cu zorul,/ Îi cade-n genunche poporul,/ Madridului medieval.// Şi-atunci, din statuia de sus,/ Din raze de candeli domoale/ O mână de marmură moale/ Pe creştetul fetei s-a pus.

– Vă vorbea de viaţa lui de dinainte, despre politică?

– Nu vorbea prea mult despre viaţa lui, pentru că acolo era tot timpul pericolul ca, dacă auzea cineva, dacă afla despre lucruri de dinainte, despre călătoriile lui prin cutare ţară, prin cutare loc, delatorii turnau iar pe el imediat îl luau la anchetă.

– Cum a suportat Nichifor Crainic regimul de detenţie?

– Foarte greu. Era rău de foame. Îl chinuia foamea tot timpul. Eu mă uscasem, aşa, ca o ploşniţă şi m-am menţinut aşa, slab de tot.

– De muncit putea să muncească?

– Îl puneau la muncă uşoară, nu la lucru mai greu, complicat. Dar nici aşa nu-i prea putea face norma, săracul. Era tare slăbit, slăbit peste măsură.

– Nu aţi simţit şi dumneavoastră impulsul să scrieţi poezie, după ce aţi făcut acel exerciţiu de memorie cu poezia lui Nichifor Crainic?

– Am încercat şi eu. Dar, „Drag mi-a fost să fiu poet, / dar condeiul nu-i ţapină,/ Ca să trag ca la brădet”.

– Aţi scris în puşcărie sau după ce v-au eliberat?

– După. Să vă spun una făcută aici, de când sunt la Moşuni, dedicată soţiei mele şi intitulată Despărţire. „Iar dacă mâine-ntr-un sicriu,/ Voi trece-ntr-un mormânt pustiu,/ Tu-mi vei urma cu ochii plânşi,/ Cu mâna ta s-arunci ţărână/ Să spui în şoaptă-o rugă şi-un suspin,/ Iar din clopotniţa bătrână/ Să-mi sune jalnic clopote bătând./ Deşi pe-aici sunt oameni buni,/ Tu în curând pleca-vei din Moşuni./ Dar nu uita să vii măcar o dată la mormântul meu,/ Să vii măcar o dată şi s-aduci/ O tufănică galbenă de nuci,/ Pe care-am admirat-o eu mereu./ Să vii cu gândul limpede-n trecut,/ S-aduci pe-al meu mormânt o tufănică,/ S-o pui încet, cu mâna ta cea mică,/ Pe care nu mă săturam cândva să o sărut./ Şi de te-ntreabă cine te-ntâlneşte,/ Ce cauţi tu străină tristă-n cimitir pribeagă,/ Tu să-i răspunzi: Aice odihneşte acel ce-n lume i-am fost cea mai dragă”.

– Părinte Filaret Gămălău, există diferenţe mari între versiunile poemelor pe care vi le-a dictat Nichifor Crainic în închisoare şi versiunile publicate în cărţile apărute după 1990?

– Există mai multe. De exemplu, la poezia Tu. În volum ea are titlul Laudă. Eu o ştiu aşa de la poet, de la Nichifor Crainic: „Tu, cel ce te-ascunzi în eterna-ţi amiază,/ Şi lumea în haos o spânzuri cu-o rază,/ Metanie ţie şi slavă./ Izvor nevăzut al văzutelor linii,/ Mă scalzi şi pe mine în baia luminii/ Un mugur de carne şi lavă.// Sunt duh învelit în năluca de humă,/ Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă,/ Dar sunt nerăspunsă-ntrebare./ Ce gând de destoinic să-mi spună-ncotro e/ Oceanul de foc ce icnind fără voie/ Zvârlitu-m-a viu în mişcare?// Nici maica nu ştie ce tainică normă/ Îmi dete din carnea-i vremelnică formă,/ Neant înflorit în minune./ Căci toate izvoadele umbrelor noastre/ Roiesc mai presus de arhangheli şi astre/ Din veşnica ta-nţelepciune.// În ceruri, Părinte, sunt aburi în aburi/ Asemeni cu apa ce-ngheaţă pe jgheaburi/ Prind coajă de carne în spaţiu./ Tu cugeţi, se naşte; îngădui, durează;/ Respiri, înfloreşte; iubeşti şi vibrează/ De sfântul iubirii nesaţiu.// De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,/ Fac dâră de umbră acestei planete/ Cu spumă de soare pe creste;/ Din duhul credinţei gustând veşnicia,/ În pulberea vremii îmi strig bucuria/ Că sunt întru Cel care este!// Puzderii de stele ascunse-n amiază,/ Făpturile-n tine de-a pururi durează/ Şi-n spaţiu vremelnic colindă./ A fi, fericire eternă şi sfântă!/ Şi vrajă e toată lumina rasfrântă/ De-a gloriei tale oglindă”.

– Când s-a terminat calvarul condamnării dumneavoastră la moarte?

– În 1964. Nichifor Crainic a plecat mai înainte. Au fost puşi în libertate şi criminalii de război. Eu cu Decretul din 1964 am fost pus în libertate. Însă tot la fel de timorat am fost faţă de fostul regim totalitar, faţă de Securitate, cum am fost poate şi în închisoare.

-Părinte Filaret, după ce-ţi trecut prin condamnarea la moarte, aţi da o definiţie morţii ?

– Aş putea să dau. Este moartea fizică, trupească, şi este moartea spirituală. În locurile pe unde-am fost, dorinţa de a fi, de a trăi, acea spirituală, credinţa pe care am avut-o, în puterea şi în bunătatea lui Dumnezeu, n-am pierdut-o niciodată, în tot timpul cât am fost în detenţie. Am avut poate şi slăbiciuni, scăderi, când mă gândeam – era o epidemie de sinucideri – oare de ce să trăiesc să le fac sălbaticilor ăştia pe plac. Mă gândeam ca într-o dimineaţă să plonjez între scări de la etajul patru, când ne scoteau în fabrică, şi să termin. Noaptea am avut un vis, aşa cum vezi un film la televiziune. Am visat că în celula 297, că am stat foarte mult acolo, că s-a deschis uşa şi a intrat un om de o frumuseţe rară, cu o cămaşă albă, sclipitoare, până în pământ, şi am văzut stigmatele – barba-n furculiţă, castanie, părul bogat, revărsat ondulat pe spate, am văzut stigmatele şi mi-am dat seama că e Mântuitorul Hristos. Am sărit din pat. A fost vis numai. Şi m-a-ntrebat : « Ce vrei să faci ? Uiţi că ai fost slujitor la altarul meu ? » Şi-atunci am zis : « Doamne, dacă mi-ai dat sarcină grea s-o duc în spate, dă-mi putere ! » Şi-a zis: “Vei avea!”

A doua zi, când m-am trezit, mi se părea că sunt cel mai tare om din lume. Îi sfidam pe toţi gâzii ceia care erau acolo. Şi încă cinci ani am mai făcut după aceia, dar n-or mai fost aşa grei cum au fost primii zece ani.

– Aţi mai revăzut Aiudul, închisoarea Aiudului, după ce v-aţi eliberat?

– L-am revăzut doar din tren, din maşină.

– Aţi mai avea puterea să mai intraţi în celula în care aţi stat închis acolo?

– Nu ştiu, mă tem de-un infarct.

– Dac-ar fi să vă întâlniţi acum cu Nichifor Crainic, ce aţi avea să-i spuneţi?

– D-apoi, nu ştiu. Aş avea multe de spus despre ceea ce a urmat după ce-a plecat dânsul. El a mai trăit zece ani după eliberare. A fost eliberat în 1962 şi a murit în 1972.

– Vă propun să încheiem dialogul nostru tot prin vibraţiile sufleteşti ale lui Nichifor Crainic. Vă mai amintiţi vreun poem?

– Da. Unde sunt cei care nu mai sunt ?: « Întrebat-am vântul, călătorul,/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Spre-albastre margini de pământ:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a vântul: Aripile lor/ Mă doboară nevăzute’n zbor.// Întrebat-am minunata ciocârlie,/ Candelã ce leagănă’n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a ciocârlia: S’au ascuns/ În lumina Celui Nepătruns.// Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,/ Oarba care vede’n întuneric/ Taine nepătrunse de cuvânt:/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?/ -Unde sânt cei care nu mai sânt?// Zis-a bufniţa: Vei vedea/ Când Marele’ntuneric va cădea ».

– Vă mulţumesc.

– Vă mulţumesc şi eu pentru atenţia şi bunăvoinţa dumneavoastră şi ca să zic aşa, efortul dumneavoastră de a arăta ceva din trecutul vieţii noastre, care a fost atât de chinuit, şi a-l face cunoscut şi la urmaşii noştri.

(Interviu realizat de Nicolae Băciuț, publicat cu titlul ”Nichifor – Poezia detenţiei, detenţia poeziei” în suplimentul literar al „Mesagerului de Bistriţa” din aprilie 2006, p. 3)