Părintele Florea Mureşan în dosarele Securităţii
Dosarele Securității – această „cutie a Pandorei” lăsată ca moștenire a celei mai întunecate perioade din istoria poporului român – constituie un adevărat univers demonic. Cel ce intră în acest univers fără a lua în seamă la acest lucru este expus unor imense pericole, care pot să-i clatine înseși temeliile sale spirituale, duhovnicești.
Minciuna, falsul, calomnia, dezinformarea, manipularea, ura, violența, căutarea și exploatarea oricărei slăbiciuni pentru a distruge moral și fizic orice opoziție – fie ea reală sau închipuită – și încă multe altele, sunt toate legi după care se guverna acest univers. De aceea, în mâinile răuvoitorilor sau ale celor lipsiți de discernământ, aceste dosare pot constitui o armă letală.
Din păcate, în zilele noastre, dosarele Securității au devenit de cele mai multe ori ultima lovitură, lovitura de dincolo de mormânt, pe care comunismul o dă societății românești.
Cu toate acestea, folosite cu discernământ și cu o cunoaștere a realităților ce au stat la baza lor, dosarele pot constitui o unealtă utilă pentru a urmări traseele marcate de jertfă și suferință ale unor mari personalități, pentru a descoperi diferite documente prețioase sau pentru a înțelege mai bine mecanismele folosite de Securitate în lucrarea ei de distrugere a sufletelor și a societății românești.
La fel stau lucrurile și cu dosarul Părintelui Florea Mureșanu, personalitate marcantă a lumii bisericești și culturale interbelice, protopop ortodox al Clujului, profesor la Academia Teologică din Cluj, arestat în două rânduri și mort în închisoarea de la Aiud. Am avut prilejul de a cerceta acest dosar, rămas până de curând necunoscut și inaccesibil, în toamna anului 20091. Compus de fapt din două dosare diferite, unul de urmărire informativă și unul penal2, el aruncă o lumină – cum am spus, prin prismă negativă – asupra întregii vieți a părintelui Florea, însă cu precădere asupra perioadei de după înstăpânirea comunismului în România. Astfel, cu ajutorul acestor dosare se pot limpezi și întregi anumite puncte neclare sau necunoscute din biografia lui și mai ales se poate contura lupta sa anti-comunistă, ce a dus în cele din urmă la arestarea și moartea sa martirică din închisoarea de la Aiud. Precizăm încă de la început că vom încerca să scoatem în evidență doar elementele pozitive, de folos sufletesc, din dosare, lăsând la o parte pe cele negative, pe baza acestui fapt, că dosarele Securității sunt un univers al minciunii, al calomniei, al trădării și manipulării.
Pornind de la informațiile aflate în dosar, care încep încă din perioada interbelică, de prin 1933, cu diferite note ale Siguranței, viața părintelui Florea Mureșanu poate fi împărțită în câteva mari perioade:
1. perioada interbelică;
2. perioada ocupației hortiste a Ardealului de Nord;
3. perioada de după venirea la putere a comuniștilor (1945-46) și până la prima sa arestare din 1952;
4. eliberarea (1953), mutarea în satul Suciu de Sus și activitatea sa acolo până la a doua arestare din 1958;
5. arestarea, procesul și ultima detenție a părintelui, culminată cu moartea sa din 1963.
Vom încerca să analizăm fiecare din aceste perioade în parte.
1. Perioada interbelică
Primele referințe despre părintele Florea, Securitatea și le va extrage din dosarele Siguranței interbelice. Majoritatea acestor prime note, de altfel destul de puține la număr și disparate, se referă la legăturile părintelui cu Mișcarea Legionară.
În privința lor, părintele va fi anchetat luni în șir după arestarea din 1958, însă declarațiile de la interogatorii trebuie privite cu multă circumspecție, deoarece au fost date sigur sub presiune sau tortură.
În vara anului 1932, la scurtă vreme după căsătoria sa, părintele Florea Mureșanu este hirotonit preot și trimis în parohia Râșca de Sus, județul Cluj, în munții Apuseni. Va rămâne acolo până în anul 1934. Din această perioadă, mai precis din 19 martie 1933, datează o notă a Siguranței despre o scrisoare adresată lui Corneliu Zelea Codreanu, în care „un preot din ținutul moților, anume Florea Mureșanu, cere instrucțiuni și învoire de la șeful Gărzii de Fier pentru a organiza în regiunea moților o mișcare, deoarece populația e pregătită și așteaptă numai învoirea șefului Gărzii de Fier.” (I235975/1, 83)3. Nu se cunoaște un eventual răspuns al lui Codreanu. În același an părintele face eforturi pentru construirea unei școli în cătunul Dealul Negru, care făcea parte din parohia sa. „În vara și toamna anului 1933,” declară el într-un interogatoriu de anchetă, „eu am insistat foarte mult pe lângă Prefectura din Cluj să construiască o școală în cătunul Dealul Negru, însă neprimind un răspuns favorabil, mam hotărât să mă adresez șefilor mișcării legionare din Cluj și să cer crearea unei tabere de muncă pentru construirea acelei școli. […] Tabăra a luat ființă în vara anului 1934 și a durat până prin octombrie 1934, când am terminat școala.” (P695/1, 37-38). Despre această tabără de muncă de la Dealul Negru avea să se creeze chiar și un cântec legionar.
În același an, părintele este mutat la Catedrala Ortodoxă din Cluj. Aici va începe o amplă activitate publicistică, activitate documentată și de dosarele Siguranței, respectiv ale Securității mai târziu. Astfel, în primăvara anului 1934, la cererea comandanților legionari Ion Banea și Emil Șiancu, părintele Florea face demersuri pentru înființarea la Cluj a unui săptămânal numit „Glasul strămoșesc”, pe care îl va conduce ca redactor șef până în anul 1935. Va continua să colaboreze apoi regulat la această revistă până în 1938, publicând „mai multe articole în care îmbinam religia cu ideile legionare, atacam comunismul și proslăveam naționalismul.”4 (id., 41)
Câteva astfel de articole vor fi găsite de securiști în arhiva personală a părintelui, constituind capete de acuzare împotriva lui. Tot despre activitatea sa publicistică scrie și informatorul ”Cantemir”, într-o notă din 11 mai 1955: „Membru al Mișcării Legionare și ziarist de seamă a fost și preotul din Cluj Florea Mureșanuu, care pe lângă faptul că a fost colaborator continuu al gazetei „Glasul Strămoșesc”, organ al mișcării din Ardeal, […] a mai colaborat și la organul ideologic din Cluj, „Revista mea”. Pr. Florea Mureșanu a fost și omul de legătură între legionari și actualul episcop de Cluj, Colan. Datorită acestei legături, episcopul Colan a oficiat prohodul din piața Gării Cluj la aducerea în țară din Spania a cadavrelor Moța-Marin în feb. 1937.” (I235975/1, 152)
Alte note din această perioadă ni-l prezintă pe părintele luând parte la diverse conferințe susținute de membri marcanți ai intelectualității interbelice, ca Nae Ionescu, Radu Gyr, Mihail Polihroniade, Ionel Moța5 și alții.
Este necesar în acest punct să ne oprim puțin asupra legionarismului părintelui Florea. Deși din dosare nu reiese concret că ar fi fost membru propriu-zis al Mișcării, simpatiile lui legionare sunt evidente. Este însă vorba de acea simpatie caracteristică unei mari părți a intelectualității și elitei române interbelice, inclusiv bisericești, care izvora dintr-un patriotism înflăcărat și care vedea în Mișcarea Legionară „o mișcare de revigorare creștină și națională în România”, „singura mișcare de dreapta teologal fondată.”6 Credem așadar că nu este atât vorba de o afiliere programatică la legionarism, cât de o adeziune izvorâtă din firea entuziastă și idealistă a părintelui și din înflăcăratul său patriotism. De altfel, soția lui, Eugenia, apare în majoritatea notelor ca fiind mai dedicată cauzei legionare: „Convingerea mea este că mai activă era soția preotului Mureșan decât el, pentru că de câte ori venea vreun legionar pe la ei, mai mult ea discuta.” (P695/1, 133)
De asemenea, într-o declarație dată în detenție în 1946, părintele se distanța de orice excese de natură antisemită: „Nu mi-am apropiat niciodată, nici nu am consimțit cu șovinismul, cu rasismul sau pogromurile antisemite… Nu se va putea ridica împotriva mea niciodată vreun ungur sau evreu care să-mi reamintească un singur gest prin care eu aș fi manifestat convingeri antiumane. În schimb eu pot numi fapte, pe care cu riscul vieții personale le-am făcut în favorul altora, străini mie și de neam și de credința religioasă. […] În mai 1944, când au început pogromurile fasciste împotriva evreilor la Cluj, am evacuat la Iclod 6 copii evrei cu o evreică. Conform ordinelor Gestapoului, dacă eram prins sau pârât aș fi fost executat imediat.” (I235975/1,113, 116-117)
2. Perioada ocupației hortiste
După cedarea Ardealului de Nord în anul 1940, părintele hotărăște să rămână pe mai departe în Clujul ocupat, urmărind – după cum frumos arată o notă a Securității din 18.01.1958 – „menținerea moralului elementului românesc rămas sub stăpânirea Ungariei hortiste.” (id., 1)
Relația sa cu autoritățile ungare, părintele o descrie astfel:
„Întrebare: Ai fost persecutat în timpul ocupației maghiare?
Răspuns: Da, am fost urmărit imediat după ce Clujul a ajuns sub ocupație hortistă, era să fiu arestat pentru sentimentele mele naționaliste românești.
Î: De către cine ai fost protejat în timpul ocupației maghiare?
R: La intervenția preotului Laurențiu Curea, episcopul [reformat] Vasarhely mi-a dat o scrisoare de recomandare către autoritățile maghiare, care m-a ajutat să nu fiu arestat.” (P695/1, 48)
În această perioadă părintele își va continua liniile de activitate de dinainte, ducând mai ales o susținută luptă pro-românească și anti-comunistă în presa vremii. Este redactor la ziarul „Tribuna Ardealului”, colaborator al revistelor „Viața ilustrată”, „Viața creștină” și altele, publicând articole anti-sovietice, în care numește comunismul „hiara roșie din Apocalips”, iar pe comuniști – „slugi ale Satanei și sclavi ai lui Stalin”, care „dărâmă superbele catedrale de pe întinsul fostei Rusii pravoslavnice sau le transformă în cinematografe, cabarete sau magazii.” (id., 61) Inutil să spunem că toate aceste articole au fost alte capete de acuzare la adresa părintelui.
O notă a Siguranței din 1943 îl suspectează pe părintele a fi omul de legătură dintre legionarii fugiți în Germania și cei rămași în țară, iar casa sa – sediul legionarilor din Ardealul de Nord. Deși această notă nu se confirmă, părintele a sprijinit și adăpostit într-adevăr în casa sa diverși transfugi, printre care și legionari. Un astfel de caz este cel al studentei Sultana (Titi) Gâță, trimisă în primăvara anului 1943 în Germania pentru a lua legătura cu legionarii aflați la Weimar. În drumul său ea se oprește și în casa părintelui Florea. La întoarcere, fiind prinsă de poliția ungară, îi cere printr-o scrisoare părintelui ajutorul. În ciuda tuturor eforturilor, acesta nu reușește să o elibereze7.
După eliberarea Ardealului de Nord, părintele a adăpostit o serie de luptători anti-comuniști parașutați în România. Din acest motiv, în primăvara anului 1945 este arestat și reținut vreme de două luni.
3. Perioada comunistă
Odată cu înstăpânirea comunismului în România va începe adevărata cruce pentru părintele Florea. Deși în această perioadă activitatea sa este fragmentată în două de prima detenție (1952-1953) și de mutarea de la Cluj la Suciu de Sus, totuși el își va urma în tot acest timp cu multă consecvență atitudinea. Se poate astfel vorbi despre câteva linii mari de activitate a sa:
a. atitudinea anti-comunistă și predicile „dușmănoase”,
b. legăturile cu Oastea Domnului,
c. legăturile cu Mănăstirea Vladimirești
d. pelerinajele la mănăstiri.
Un capitol aparte îl constituie, după mutarea la Suciu, întemeierea schitului de maici de la Breaza. Aceste linii de activitate au fost și cele care au stârnit interesul securiștilor față de părintele și care au dus, până la urmă, la arestarea sa. De altfel, trebuie subliniat, pe securiști nu i-a interesat atât implicarea legionară anterioară a părintelui, cât faptul că el și-a continuat atitudinea anti-comunistă, uneori vehement, și după 1946.
Pe baza dosarelor, contextul general poate fi rezumat astfel: După terminarea primului Război Mondial, părintele rămâne la Cluj. În toamna anului 1946 este numit protopop al orașului, continuându-și totodată activitatea didactică la Academia Teologică din Cluj. În 1948 este numit preot la „Biserica din Deal”. Securitatea se va interesa de el încă de la bun început, însă primele note au un caracter disparat. Urmărirea părintelui prezintă un vârf în anul 1949, într-o perioadă de înăsprire a regimului. În urma unui ordin din 15.01.1949, în care se cere „culegerea de material împotriva preoților”, Securitatea „dispune de urgență culegerea de declarații compromițătoare împotriva protopopului Florea Mureșanu.” (I235975/1, 295-296) Ca rezultat apar mai multe note despre legăturile sale legionare din perioada interbelică, motiv pentru care părintele este luat sistematic în vizorul Securității. În anul 1950, pe 25 mai, soția părintelui este arestată și condamnată la doi ani de închisoare, „pentru legăturile cu ambasada americană.”
Activitatea securiștilor împotriva părintelui va culmina cu arestarea sa din 1952, care este însă complet neacoperită în dosare. Părintele a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru delapidare de fonduri publice, însă nu există absolut nici o informație care să explice această acuzație și nici procesul ce a dus la condamnarea lui. Din unele note reiese însă, indirect, că și această arestare a avut la bază tot motive „reacționare”. Astfel, într-o adresă a Securității Cluj din 30.09.1952, citim: „În ziua de 4 sept. 1952 a fost judecat și condamnat la 5 ani închisoare […], cu care ocazie grupul mistic organizat de el s-a destrămat.” (id., 280) Este dus la Canal, de unde va fi eliberat în iunie 1953, „probabil în baza unui decret de amnistiere”. O singură notă informativă face referire la această perioadă de detenție:
„Preotul Florea Mureșanu, care s-a întors de curând din colonia de muncă Valea Albă, primește vizite foarte multe, mai ales intelectuali din Cluj și din provincie. Unora le expune viața dusă de el în timpul celor doi ani de deținere. Astfel, fostului Prof. Univ. Tarnavschi i-a povestit viața de negre privațiuni pe care le-a îndurat, inclusiv bătăi, muncă forțată de 18 ore la zi, la care se adaugă un proces lent de înfometare. Tot lui i-a spus că nu paznicii, ci brigadierii puși dintre deținuți sunt adevărații ticăloși care omoară oamenii prin muncă și schingiuiri de tot felul.” (id., 168) S-ar putea ca aceasta să fie o referire la reeducații de la Pitești, care în acea perioadă fuseseră mutați la Canal pentru a continua și acolo reeducarea.
După eliberare, părintele face demersuri pentru a rămâne la Cluj, însă toate cererile sale sunt respinse. În septembrie 1953 este mutat în comuna Suciu de Sus de lângă Târgu Lăpuș. Urmărirea sa continuă, iar notele tot mai consistente și acuzatoare împotriva lui fac ca, la 9 martie 1956, să-i fie deschis dosar individual de urmărire. În baza dosarului începe o muncă susținută, organizată și sistematică, de colectare de informații incriminatoare la adresa lui, prin recrutare și dirijare de informatori, urmărire, interceptarea corespondenței și altele. Din această perioadă avem cele mai multe date și note despre părintele. Materialele strânse vor duce la arestarea lui din26 iunie 1958 și la condamnarea sa. Arestarea are loc în perioada marilor tulburări ce au însoțit colectivizarea, motiv pentru care unul din punctele de acuzare va fi și sabotarea colectivizării.
Ne vom opri acum, pe rând, asupra principalelor linii de activitate pentru care părintele a fost perceput ca dușman al regimului și condamnat.
a. Atitudinea anti-comunistă. Predicile „dușmănoase”
La puțin timp după instaurarea comunismului, părintele Florea se înscrie în nou-înființatul Sindicat preoțesc, organ creat de comuniști pentru propagandă în rândul clerului. Aparent un compromis, fapta părintelui este explicată de notele de la dosare. Astfel, la 07.09.1948 informatorul „Doru notează”: „[Păr. Florea] activează la Sindicat, și pe față pare a fi foarte bun democrat, în fond însă este un reacționar.” (id., 247) Câteva luni mai târziu informatorul ”Argus” arată și el:
„Preotul Florea Mureșanu continuă să facă propagandă printre preoți, îndemnându-i să nu activeze pe cale sindicală, deoarece – cum spune el – vor veni timpuri când cei cu astfel de activitate vor fi trași la răspundere.” (id., 250) Tot la fel, în vara anului 1949, într-o discuție purtată la el acasă cu Lucian Blaga și Ioan Lupaș, părintele mărturisește că „urmează niște cursuri de inițiere de ideologie marxist-leninistă, împreună cu 120 preoți din Ardeal, unde se discută și dezbat probleme la care el rămâne neinfluențat.” (id., 236)
În acea perioadă, locuința părintelui era folosită ca loc de întâlnire pentru intelectualii cei mai de seamă ai vremii, lucru relevat și de notele Securității: „În locuința preotului Mureșan, paroh al Bisericii Ortodoxe de pe str. Biserica Ortodoxă 10, se țin adunări clandestine cu caracter subversiv. Participă intelectuali bărbați și femei și în special acei cu sentimente anti-democratice.” (id., 242)
Paroh al „Bisericii din Deal”, părintele va încerca să formeze o comunitate duhovnicească cât mai vie, prin slujirea Sfintelor Taine și mai ales prin dese predici și cuvântări. O atenție deosebită a acordat-o tinerilor, cu care făcea cateheze ori de câte ori îi era cu putință. Astfel, într-o perioadă când atât sentimentul religios, cât și cel național, erau amenințate de propaganda ateist-comunistă, părintele Florea încerca să țină vii credința și dragostea de neam în rândul credincioșilor săi. Bineînțeles, activitatea sa duhovnicească era percepută de securiști tot ca o formă de rezistență anti-comunistă (ceea ce, de altfel, și era). „Sunt convins,” arată un informator, „că la nici o biserică din Cluj nu se face atâta propagandă religioasă cu slujbe zilnice de câteva ore dimineața și seara la fel. Afară de asta, duminica, miercurea și vinerea face școală biblică cu credincioșii, unde le vorbește câte și mai câte, numai despre instruirea socialismului nu. Sâmbăta și duminica are școală cu elevii. Când religia era un obiect în școală dânsul nu o preda, și acum ține așa mult la predarea religiei.” (id., 193) Iar într-o declarație (din păcate a unui preot!) citim:
„Este considerat din partea preoțimii ca cel mai bun misionar, în sensul că face adevărat apostolat, se ocupă mai mult ca oricare preot din localitate și din raion de biserică; deși prin ordine superioare au fost desființate toate asociațiile cu caracter religios, dânsul nu vrea să înțeleagă acest lucru, din contră, face mai mult decât i se cere: liturghie zilnică cu predică, vecernie cu predică, acatist cu predică, aranjează concerte religioase pentru a putea face o propagandă cu reușită mai bună. […] Este natural că toate cele menționate mai sus au un substrat politic reacționar și dușmănos PMR și regimului de democrație populară. Pentru a exploata buna credință a credincioșilor naivi a început o reparație radicală la biserică, introducerea gazului, tencuit, și acum se lucrează la pictura bisericii. În scaunul de mărturisire are o ocazie foarte bună de a face propagandă dușmană regimului. Biserica lui este neîncăpătoare pentru mulțimea mare a cercetătorilor [sic!], asociația „Oastea Domnului” este în floare zi de zi. Peste tot unde are ocazia condamnă regimul de azi și spune: durerea voastră este și a mea, soția mea este ridicată de aproape doi ani, băiatul meu a fost dat afară din școală, acesta-i raiul comunist de azi.” (id., 190)
Apar, de asemenea, dese referiri la predicile cu caracter „dușmănos” ale părintelui. Cităm doar una: „Duminica ține ședințe cu copiii din stradă și din alte străzi pe care îi învață să nu creadă ce le spune la școală, pentru că acestea sunt minciuni. Într-una din dumineci a fost auzit când spunea la copii că există două legi: una, cea făcută de Dumnezeu și una, cea pe care o fac comuniștii. A spus că pe prima trebuie s-o asculte, iar pe a doua să n-o respecte.” (id., 283)
Pentru curajul și dreptatea sa părintele era foarte iubit de credincioși, în jurul său formându-se o adevărată familie. „Mare noroc avem de el,” mărturisește un fiu duhovnicesc unui informator. „Când mergem la biserică așa ne încurajează să avem credință în Dumnezeu și răbdare, căci toate vor trece. Dumnezeu îl apără, căci numai așa înțelegem curajul lui și de ce nu-l arestează pentru vorbele lui.” (id., 202)
Însă dintr-un referat al Securității din acea perioadă se poate vedea cât de periculos era socotit de fapt părintele:
„Florea Mureșanu, în calitatea lui de preot, ține în fiecare sâmbătă și vinerea și în special duminica predici în Biserică, prin care îndeamnă poporul la rezistență, să nu se supună măsurilor luate de Guvern. În discuții cu dublu înțeles, spune credincioșilor că comuniștii vor să vândă țara Rusiei, producând adeseori în biserică plânsete. În zilele de vineri seara ține ședințe spirituale [sic!] și datorită faptului că la aceste slujbe se duc credincioși fanatici, el îi îndeamnă să ducă o luptă dârză și cu ceilalți credincioși, pentru a-i îndemna să nu se înscrie în Partidul Comunist și să frecventeze regulat biserica. […]
În concluzie, este calificat ca un element periculos în viața socială, dușmanul de moarte al regimului de democrație populară. […]
Am organizat în anturajul lui informatori care ne va ține [sic!] la curent cu toată activitatea lui.” (id., 245)
Un astfel de prilej de a infiltra un informator Securitatea îl găsește la plecarea cântărețului Bisericii din Deal. „Serviciul Cadrelor are intenția de a face propuneri de numirea unui cântăreț devotat regimului democratic, pentru a sparge cetatea reacționară din str. Bisericii Ortodoxe. […] Singura soluție pentru a se putea pătrunde câtuși de puțin acolo ar fi să se exploateze plecarea acestui cântăreț, care este omul de încredere al lui Mureșan, și numirea unui om care să poată observa ce se petrece acolo.” (id., 222)
Până la urmă, securiștii reușesc să „destrame grupul mistic” format de părintele Florea, prin arestarea sa din 1952. La revenirea din detenție, nu-i va mai fi îngăduit să rămână la Cluj, tocmai pentru a i se restrânge influența și pentru a nu-i da prilej să-și reia lucrarea duhovnicească. Va păstra însă mereu legături cu foștii săi fii duhovnice ști, pe care îi va vizita adesea.
Ajuns în noua parohie, la Suciu de Sus, unde este mutat în 1953, părintele își va continua neabătut lucrarea de păstorire a sufletelor, încercând să formeze și aici o familie duhovnicească asemenea celei de la Cluj. Prin slujbe, prin predici, însă mai ales prin seriozitatea și virtuțile sale, părintele și-i va apropia tot mai mult pe „suceni”, care erau foști credincioși greco-catolici8. Într-o notă de la începuturile activității sale în Suciu, din 30 octombrie 1953, citim:
„El nu vine să meargă în comuna noastră până când nu va aranja ca în fiecare casă să aibă Biblie sau Testament Nou, că aceea îi hrana sufletului și morală, ca să nu stea oamenii duminica la Cooperativă, să bea, să înjure, ci să șadă acasă și să deschidă Testamentul sau Biblia. Oricâte l-am întrebat și am discutat, a vorbit numai de Dumnezeu și a zis că în fiecare zi face slujbă.” (id., 164)
Un informator mai „versat”, Mitică Alexa (al cărui socru era credincios din Suciu), va vedea în tactul pastoral al părintelui o adevărată „metodologie” de studiere și recrutare de „prieteni”:
„La prima vedere, îți vorbește foarte blând și mai mult în termeni bisericești și cu rezervă, după ce te împrietenești cu el caută să te apropie sufletește, folosind tot cuvintele bisericești. Apoi studiază rudele pe care le ai, familia – în fond vederi politice și trecutul -, apoi te pune să povestești din viața sau trecutul tău. Când este convins de felul cum se prezintă situația, începe a povesti și el, iar modul de a prezenta situația este caracteristic felului său oratoric tip bisericesc. Prin felul său de a vorbi liber cu omul nu dă impresia că te studiază și nici că se ascunde, însă un om dibaci poate afla intenția lui.” (id., 149)
În orice caz, în scurt timp părintele va câștiga dragostea și devotamentul credincioșilor săi. Influența lui în comună se face vizibilă și în apelurile pe care le face pentru diverse lucrări publice, la care credincioșii răspund cu mai multă râvnă decât la aceleași cereri venite din partea autorităților locale:
„Se constată că are o influență foarte mare în sat. Sfatul Popular a dat sarcina să se facă un pod, preotul a mobilizat prin biserică oamenii, în scopul acesta a pus în joc persoana sa și a spus că dacă vreți să mă aveți, atunci veniți cu mine, și într-o zi s-a și făcut podul.” (id., 79)
Deși trecut prin detenție, părintele nu-și va revizui atitudinea anti-comunistă, ba dimpotrivă, chiar își va înăspri tonul împotriva nedreptăților regimului. Notele în această privință abundă, multe dintre ele provenind de la Mitică Alexa, dar și de la alți informatori, printre care și preoți din satele vecine.Trebuie spus că mai ales aceste note au stat la baza procesului părintelui. Rezistența sa anti-comunistă mergea mai ales pe linie duhovnicească, fiind motivată de lupta împotriva credinței dusă de comuniști. Astfel, într-o predică din primăvara anului 1958, părintele spune:
„Vedeți voi, vin unii cu cizme în sat, care spun că nu există Dumnezeu și forțează oamenii să lucreze duminica și în zile de sărbători. În loc să facă acest lucru, mai bine și-ar lua o cizmă în cap și nu ar forța oamenii să lucreze în zilele de sărbători și nu ar spune că nu există Dumnezeu.” (id., 339) Iar altundeva: „În predică a căutat să spună că în trecut fiecare domnitor a zidit câte o biserică când câștiga un război. Dar acum nu se face nimic și de aceea fiara necurată și balaurul roșu a luat țara și Dumnezeu a întors față de către noi. Apoi a spus că numai Dumnezeu prin rugăciuni ne va putea salva de la pieirea la care astăzi este supusă omenirea și balaurul roșu își ridică mai tare capul. […] L-am întrebat despre cuvântarea sa din biserică, dacă nu i-a fost frică, este puțin cam riscată. Mi-a spus că conștiința națională a oamenilor trebuie ținută trează prin biserică și că oamenii trebuie să știe că a fost o Basarabie și o Bucovină și că este a noastră.” (id., 64) Când, în timpul anchetei, părintelui i se vor pune înainte aceste predici, el își va asuma „vina”:
„Desigur că prin aceasta eu am luat în derâdere și am discreditat activiștii de partid în fața cetățenilor din Suciu de Sus. Asemenea manifestări am mai avut și cu alte ocazii și ele au la bază ideologia ce am primit-o și mi-am însușit-o în mișcarea legionară […], precum și nemulțumirile față de regim privind religia și unele greșeli ce se petreceau și pe care le comentam în mod nefavorabil.” (P695/1, 47)
O notă interesantă, care rezumă rezistența anti-comunistă a părintelui, dar și realismul său, este dată de inf. Mitică Alexa. Acesta fusese instruit de Securitate să-l provoace pe părintele, spunându-i că vrea să întemeieze o organizație subversivă. Iată nota:
„După serviciul religios a ținut o predică, crâmpeie mai importante sunt:
Face legătura între suferințele lui Iisus Hristos și modul în care este persecutat poporul de către comuniști și spune: Voi sunteți mințiți și batjocoriți, sunteți umiliți și vi se spun toate minciunile de fariseii și cărturarii zilelor noastre, vă mint și vă exploatează. Vă aduc în sat giulgi să vă faceți cămașă și postav să vă faceți pantaloni, dar mai bine ați umbla cu cămașa ruptă pe spate și să vi se spună adevărul și să nu vă mintă. Am observat că toți oamenii din biserică au fost de acord cu ceea ce a spus popa […].
În sfârșit a venit masa. Fiindcă nu servește țuică, l-am tratat cu un pahar cu vin tare, pentru a-i putea face poftă de vorbă. Am spus eu:
– Părinte, mi-a plăcut felul în care ați pus problema în predica pe care ați ținut-o.
Spune el:
– Am spus-o din suflet, pentru că acest oropsit de popor este mințit cu atâta nerușinare, încât nici cea mai grozavă perioadă din istoria românească nu a cunoscut așa teroare […]. Eu am simpatizat și simpatizez mișcarea legionară, deși aceasta este acum ceva irealizabil, nu am fost doctrinar.
Mișcarea legionară a fost condusă de un căpitan cu mâna de fier, avea la bază națiunea și pe Dumnezeu. […] Comuniștii n-au nici națiunea, nici pe Dumnezeu.
Zic eu: ei cred în marxism.
– O ideologie decadentă care nu are la bază nimic; cine nu crede în Dumnezeu nu are viață pe pământ.
– Părinte vreau să-ți destăinuiesc ceva, mă bazez pe dumneata, ca pe un prieten bun și mai ales ca pe un preot desăvârșit, dumneavoastră sămi [sic!] dați sfatul și eventual să mă ajutați. Am povestit toată situația cu organizația subversivă. A ascultat-o cu multă atenție și apoi mi-a spus: este inutil să crezi că este posibil ca printr-o organizație subversivă să schimbi situația acestor oropsiți de români. A fost chiar aici în Suciu o asemenea organizație și care a fost rezultatul? Zeci de ani de închisoare. A fost în Ungaria răscoală cu tot poporul, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat, morți, oameni închiși și mizerie. Așa cum comuniștii nu pot zdrobi Biserica și credința, nici o organizație subversivă în Suciu sau Lăpuș nu poate distruge comunismul. Sfatul meu este să nu te ocupi cu așa ceva, mai ales că ești tânăr și ai copii. Eu nu lupt printr-o organizație subversivă, lupt deschis, lupt cu Dumnezeu [alături], aici în acest sat este cuvântul meu primul și apoi al celor de la partid, pot veni ei să zică orice, eu dacă spun numai o jumătate de cuvânt, pot face în Suciu orice vreau.” (I235975/1, 57-59)
În fine, trebuie spus că, deși părintele se manifesta împotriva nedreptăților regimului, el nu îi îndemna pe oameni la revoltă sau răzvrătire, ci spre o atitudine de prudență, conform principiului de a „da Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu.” (Lc. 20, 25) Aceasta se poate observa din mai multe note:
„Într-o altă predică ținută în primăvara aceasta, când Sfatul Popular a solicitat să comunice credincioșilor să predea cota de carne, după ce a comunicat, a afirmat: vedeți voi, trebuie să ascultați și de conducerea actuală, deși nu este bună, fiindcă deși este bună sau rea, aceasta este de la Dumnezeu.” (id., 85)
b. Legăturile cu Oastea Domnului
Un alt motiv pentru care părintele a fost receptat ca dușman al regimului a fost activitatea sa din cadrul Oastei Domnului. Primele sale legături cu Oastea datează încă din perioada interbelică, însă adevărata activitate părintele și-o începe în 1946, continuând-o apoi fără oprire până la arestarea din 1958. În prima perioadă, cea de la Cluj, părintele va forma la Biserica din Deal o puternică comunitate ostășească, despre care avem câteva note în dosarele Securității. Se remarcă încă de atunci atitudinea sănătoasă a părintelui în ceea ce privește Oastea Domnului, aceea de a încuraja râvna credincioșilor ostași, canalizând-o însă în sens corect și păstrând-o sub acoperișul și îndrumarea Bisericii. „Raportez următoarele,” scrie slt. Islai către plt. maj. Czakkel. „Ședința a fost ținută de grupul Oastea Domnului, predica a fost ținută de preotul ortodox Florea Mureșanu […], care a amintit că el a umblat prin jud. Someș, prin mai multe comune unde a stat de vorbă cu baptiști, penticostaliști și iehoviști. A spus că aceste secte merg pe o cale greșită, mai ales penticostaliștii, care se roagă la Dumnezeu în mai multe limbi într-un timp. Și sau [sic!] depărtat de Sfânta Biserică dar noi nu ne părăsim de biserica Ortodoxă. Sau cântat mai multe cântece. La sfârșit sau rugat, prin care au cerut ajutorul Domnului și să trăiască Cultul Ortodox.” (id., 256)
O serie de informații importante referitoare la legăturile sale cu conducătorii Oastei Domnului, și mai ales cu Traian Dorz, provin din declarațiile de la anchetă ale părintelui: „M-am întâlnit cu Traian Dorz pe la sfârșitul anului 1947 sau 1948. […] M-a întrebat cum se desfășoară activitatea membrilor asociației din Cluj, dacă sunt activi și dacă ținem adunări, la care eu i-am spus că am început în 1946 să țin adunări în Biserica din Deal și la început veneau foarte puțini, 6-10 persoane, iar după aceea numărul lor a crescut în mod considerabil, ajungând la 100-150 de persoane.
I-am mai spus că membrii asociației sunt activi, iau cuvântul în adunări și respectă dogmele.
El mi-a dat îndrumarea ca ei să-și desfășoare în continuare adunările în biserică și pe cât posibil să fie menținuți sub controlul și îndrumarea mea, după care ne-am despărțit. Apoi, eu am urmat indicațiile lui Dorz Traian, continuând activitatea și după interzicerea acestei asociații.” (P695/1, 81)
După eliberarea sa din prima detenție, părintele Florea își va continua lucrarea duhovnicească în cadrul Oastei Domnului. Mutat în Suciu, el ia legăturile cu ostașii din sat și devine conducătorul lor. Până la arestarea din 1958 va participa la mai multe adunări ostășești, atât în Suciu cât și în satele vecine, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, tâlcuind Scripturile și îndemnându-i pe oameni la o viață cât mai aproape de Biserică.
Părintele vedea în Oastea Domnului un bun mijloc de misiune în rândul laicilor și mai ales al tinerilor. Deoarece în 1948 Oastea Domnului fusese scoasă în afara legii, adunările erau organizate sub pretextul unor nunți, botezuri sau șezători.
Despre aceste adunări părintele va fi interogat săptămâni în șir, în cele mai mici detalii. În declarațiile sale va încerca mereu să ia asupră-și vina de a-i fi „instigat” pe oameni. Acest lucru, cât și limbajul tipic securistic – în care se repetă până la refuz expresii ca „asociație ilegală”, „interzisă” etc.9 -, poate fi văzut din următoarea declarație:
„Din inițiativă proprie am aderat și am activat în cadrul acestei asociații ilegale, având un important rol în organizarea unor adunări ilegale, nunți și botezuri ale membrilor acestei asociații interzise și fiind un element apropiat, prin convingeri și activitate, de conducătorii pe țară ai acestei asociații ilegale, ca Dorz Traian și Pop Alexandru. […]
Prin această asociație ilegală, eu am văzut un mijloc potrivit pentru atragerea cetățenilor și a tineretului la o viață cât mai mistică, pentru a-i sustrage de la viața culturală organizată de regim și de la viața politică și m-am folosit de ea în acest sens, până la data când am fost arestat.” (id., 87)
Părintele va continua și legăturile sale cu conducătorii Oastei Domnului, anume cu Traian Dorz și Pop Alexandru. Acesta din urmă va devia mai târziu pe linia sectară a Oastei10, în ciuda sfaturilor părintelui. Astfel, într-o scrisoare păstrată la dosar, Pop Alexandru spune:
„Mă rog Domnului neîncetat să vă răsplătească din plin pentru toate povețele și sfaturile ce ni le-ați dat la timp și cari pentru mine au fost de un real folos.”
Întrebat de securiști, părintele explică:
„Pop Alexandru și-a desfășurat mult timp activitatea în cadrul grupei Oastei Domnului ce frecventa Biserica din Deal, unde eu serveam ca preot, și acolo am dezbătut la adunări multe probleme privind dogmele acestei asociații și activitatea ei, printre altele sfătuindu-l ca membrii asociației să-și desfășoare adunările și să-și facă programul pe cât posibil în biserici, lucru cu care el a fost de acord.” (id., 86) Iar despre Traian Dorz avem următoarea declarație, din care se vede și lupta pe care acesta a dus-o pentru legalizarea Oastei: „În primăvara anului 1958 m-am întâlnit cu Dorz Traian în fața catedralei din Cluj și cu acea ocazie mi-a comunicat că toate tratativele pe care le-a dus cu Patriarhia și cu Departamentul Cultelor au eșuat, întrucât Patriarhia nu este de acord cu punctele lor de vedere privind funcționarea legală a Oastei Domnului și de aceea va trebui de acum înainte să fim foarte atenți, să nu mai ținem nici un fel de adunări deschise.” (id., 82-83)
c. Legăturile cu Mănăstirea Vladimirești
Un aspect interesant și inedit din viața părintelui Florea îl constituie legătura sa cu Mănăstirea Vladimirești. Fenomenul de la Vladimirești, care stârnește până azi controverse, își așteaptă încă un cercetător obiectiv și competent11. În orice caz, părintele Florea a avut legături foarte strânse cu mănăstirea, lucru dovedit din plin și de dosarele Securității. Mergând pe firul declarațiilor de la anchetă ale părintelui, cât și pe unele note informative, vom încerca să rezumăm aceste legături.
În perioada 1942-1946, Silviu Iovan (viitorul părinte Ioan) l-a avut ca profesor la Academia Teologică din Cluj pe părintele Florea, timp în care între cei doi s-a legat o strânsă prietenie, bazată pe respect reciproc, ce va continua întreaga viață. Ajuns apoi duhovnic al Mănăstirii Vladimirești, părintele Ioan Iovan îi face o vizită părintelui Florea în anul 1950, invitându-l la mănăstire.
Pentru prima dată părintele Florea ajunge acolo în iunie 1950, rămânând câteva zile. Se leagă de mănăstire, astfel că în perioada următoare vor urma mai multe vizite. Pe lângă Maica Veronica, se împrietenește cu diferite maici, printre care și Maica Teodosia Lațcu și Maica Mihaela Iordache12. În toamna anului 1950 petrece trei săptămâni la mănăstire, participând la slujbe și ținând predici.
În toamna anului 1953, proaspăt eliberat din închisoare, va merge la mănăstire împreună cu soția sa, cei doi hotărând de comun acord să se despartă pentru ca părintele Florea să poată rămâne la Vladimirești.
„Eu cu mare bucurie am fost de acord cu aceasta” ,mărturisește la anchetă părintele, „și am făcut imediat cerere către Episcopia din Galați ca să fiu primit ca duhovnic, însă cererea mi-a fost respinsă și astfel am fost nevoit să mă reîntorc acasă, rămânând însă foarte atașat mișcării mistice ce luase naștere la Vladimirești și fiind hotărât să ajung până la urmă preot acolo.” (id., 109)
Pentru a putea dovedi că este monah, va face o cerere de închinoviere la Mănăstirea Rohia. În ianuarie 1954, îmbolnăvindu-se părintele Ioan, părintele Florea este chemat la Vladimirești pentru a-l suplini. Ajuns acolo trimite o nouă cerere, de astă dată Episcopului Antim al Buzăului, pentru a fi primit ca duhovnic. Se lovește însă din nou de refuz, astfel că în martie 1954 este nevoit să se întoarcă la Suciu. Rămâne însă legat de mănăstire și își ia chiar sarcina de a răspândi „lucrarea de la Vladimirești”, adică – în limbaj securistic – „metodele de activitate de acolo, care erau menite […] să cuprindă mase cât mai mari, care să fie educate în spiritul de sacrificiu și de fanatism mistic, în spirit naționalist și anti-ateu, deci împotriva ideologiei comuniste.” (id., 111) În acest sens îl duce la Vladimirești pe starețul de atunci al mănăstirii Rohia, părintele Iustinian Chira.
În februarie 1955 are loc o nouă vizită la mănăstire. Părintele Ioan tocmai compusese memoriul său către Sfântul Sinod, „un fel de rechizitoriu împotriva episcopilor, în care îi acuza că au vândut Biserica și pe sine comuniștilor.” (id., 112)
Părintele Florea va contribui la redactarea și răspândirea memoriului, ducând el însuși exemplarul pentru Episcopul Nicolae Colan din Cluj.
După arestarea Părintelui Ioan Iovan și risipirea mănăstirii, Părintele Florea rămâne unul dintre puținii – dacă nu chiar singurul – clerici care susține și sprijină obștea de la Vladimirești. Întrebat de securiști despre rolul său în obște, el va răspunde:
„Întrucât am fost la mănăstirea Vladimirești unde am oficiat Liturghii, afirmându-mă ca un duhovnic al personalului de acolo, și ținând cont că am fost profesor la universitate numitului Iovan Silviu, eu eram privit de elementele dușmănoase regimului de acolo ca un părinte sufletesc, și de altfel în scrisorile ce mi le-au trimis de multe ori m-au numit Părintele nostru13 și mai ales după închiderea mănăstirii, multe din fostele călugărițe de acolo îmi cereau verbal și prin scrisori sprijin moral, îndrumări, sfaturi și cuvinte de încurajare, considerându-mă un adevărat conducător moral al lor. Eu în acest sens le-am satisfăcut cerințele, încurajându-le pentru a-și menține poziția fanatică față de organele de stat.” (id., 112-113) La poziția sa de conducător moral a contribuit și o scrisoare pe care părintele Ioan a izbutit să o trimită din închisoare, prin care îl numea pe părintele Florea duhovnic al maicilor până la ieșirea sa din închisoare.
După arestarea părintelui Ioan și a unora dintre maici, părintele Florea va face un gest mișcător, traducând o scurtă scriere a Sf. Ioan Gură de Aur – o adevărată perlă patristică – intitulată „Către episcopii, preoții și diaconii aruncați în temniță pentru evlavia lor.” Va multiplica această scriere și va căuta să o răspândească printre maicile risipite, încercând chiar să o facă să ajungă în închisoare la părintele Ioan și la celelalte maici. Bineînțeles, scrisoarea – prezentă la dosar – va constitui în ochii securiștilor o adevărată „circulară”, prin care se urmărea „fanatizarea elementelor ce eventual vor fi arestate și trezirea urii contra organelor represive ale statului democrat popular.” (id., 98) Pe lângă această scrisoare, părintele a căutat să sprijine obștea risipită pe orice altă cale: „În discuțiile ce le-am purtat i-am părtinit, am căutat să popularizez exemplul lor ca demn de urmat și am acuzat organele de stat că în mod nedrept i-au arestat, numai pentru credința lor, căutând să creez nemulțumiri și rezistență.” (id., 113)
O foarte interesantă notă informativă din închisoare, dată la 17 aprilie 1955, surprinde excelent legăturile dintre părintele Florea și Mănăstirea Vladimirești. Vorbește părintele Ioan Iovan:
„Preotul Mureșanu este un mare naționalist, un luptător hotărât și curajos; cu toate că a fost și el închis cca. 1 an jumătate în închisoare, nu s-a speriat și nici nu s-a schimbat, ba din contră, a ieșit mai întărit. A fost singurul preot de acord cu acțiunea noastră, a celor de la Vladimirești, și ne-a încurajat; mai târziu a luat și el parte la acțiunea noastră. O lună și jumătate cât am fost eu bolnav, m-a înlocuit la slujbele de la biserica mănăstirii.
Predicile sale la Vladimirești au fost tot atât de hotărâte și de curajoase ca și ale mele; pentru aceasta s-a pus în conflict cu arhiereii noștri, cu care a avut discuții și pe care i-a înfruntat. Noi, cei de la Vladimirești, ne hotărâsem să-l aducem la Vladimirești; în intenția lui era să se călugărească, cu asentimentul soției sale. Preotul Mureșanu este ardelean; are stofă de conducător; mi-a fost profesor; îl cunosc bine. Ca și preotul Mureșanu, soția sa este o înfocată naționalistă. Înaintea soțului a fost și ea arestată și trimisă la canal, a ieșit din închisoare mai întărită. […] Preotul Mureșanu mi-a dat materialul necesar la întocmirea memoriului în legătură cu canalul, cu morții de acolo care se înmormântau fără preoți, mi-a povestit despre ororile de la canal; de altfel, preotul Mureșanu a fost de acord cu memoriul în totalitatea lui. […] După eliberarea din închisoare, preotului Mureșanu nu i s-a mai dat parohie în Cluj, fiind naționalist înfocat și cu priză serioasă în massa românilor de acolo, a fost îndepărtat dându-i-se o parohie la țară.” (I235975/1, 153-154)
d. Pelerinajele la mănăstiri
Printre acuzațiile aduse părintelui a fost și aceea că, în perioada cât a slujit la Suciu, a făcut împreună cu credincioșii mai multe pelerinaje la mănăstiri, urmărind – evident! – „să contracareze colectivizarea agriculturii prin sustragerea oamenilor de la muncile agricole,” cât și să pregătească terenul pentru întemeierea unui „schit ilegal”.
Cel puțin această a doua acuzație e adevărată, cum vom vedea îndată. O descriere a pelerinajelor sale se păstrează la dosar, sub forma unei scrisori – cu data de 6 aprilie 1958 – pe care părintele Florea a adresat-o episcopului Nicolae Colan, căutând să-l convingă de necesitatea întemeierii schitului din Breaza. Iată câteva fragmente:
„Din toamna anului 1953 și până în toamna anului 1957 am făcut 15 pelerinaje pe la mănăstiri cu grupuri de credincioși din Suciu de Sus, variind între 10 și 400. Unii dintre ei au avut prilejul să viziteze cele mai importante vetre mănăstirești din țară, de la Putna la Curtea de Argeș și de la Moiseii Maramureșului și Bixadul Oașului la Cernica Sfântului Calinic. Credincioșii și-au plecat genunchii în fața sfintelor moaște ale tuturor sfinților din țară, afară de Sf. Grigorie Decapolitul, singurul care-i mai așteaptă. [Pelerinajele] le-au pus inima în contact direct cu comoara sufletului străbun ce arde neadormit în vetrele sfintelor mănăstiri și le-a trezit nostalgia după vetrele mănăstirilor transilvane arse de pizmași, dar a căror amintire mai fumegă în legendele locale și în toponimii.” (id., 279)
e. Întemeierea schitului de la Breaza
În timpul primei sale detenții la Canal părintele hotărăște ca, după eliberare, să întemeieze un schit cu viață de obște. Ajuns la Suciu, va găsi prilejul potrivit pentru a-și împlini hotărârea.
Astfel, încă din primele note informative de după eliberarea sa pot fi văzute demersurile pe care le-a făcut pentru aceasta. Mai întâi găsește la Suciu, într-un cătun aflat la ieșirea din sat, numit Breaza, un loc potrivit pentru mănăstire. Se îndreaptă apoi spre Mănăstirea Vladimirești, cerând ajutorul Părintelui Ioan Iovan și al Maicii Veronica.
În timpul vizitelor la mănăstire din anii 1953-1954 se sfătuiește cu cei doi în privința întemeierii schitului, deoarece dorea ca noul așezământ să fie în duhul și după modelul Mănăstirii de la Vladimirești. Pe lângă îndrumări și încurajări, părintele Florea va primi și un însemnat ajutor material. În anul 1954, sub înrâurirea lui, două tinere din Suciu – Pop Ludovica și Marchiș Ioana – hotărăsc să îmbrățișeze viața călugărească, închinoviindu-se la Vladimirești. Gândul părintelui era ca ele să se formeze acolo în viața monahală, urmând ca apoi să se întoarcă la Breaza pentru a forma noua obște. Acest gând nu s-a mai împlinit datorită desființării mănăstirii în 1955.
Cele două surori s-au întors la Suciu ca viețuitoare de mănăstire, în schitul din Breaza, rămânând astfel în ciuda presiunilor organelor de stat, care le acuzau de port ilegal de uniformă.
În toamna anului 1954, părintele cumpără un pământ la Breaza și material de construcție. În același timp, prin cuvântările sale, dar și prin pelerinajele la mănăstiri, el îi va pregăti pe credincioși pentru întemeierea schitului. De aceea, atunci când, în mai 1955, face apel în rândul sătenilor pentru a ajuta la construcție, mulți vor răspunde cu entuziasm. Lucrările au început la 13 mai și au durat până la 13 iunie – exact o lună! –, timp în care schitul a fost înălțat. „În afara muncii fizice,” va declara părintele la anchetă, „zilnic, dimineața, la amiază și seara făceam rugăciunea în comun, le citeam din diferite cărți mistice și cântam în comun cântări ale Oastei Domnului. Prin aceste metode de propagandă mistică am reușit să mobilizez un număr atât de însemnat de oameni.” (id., 91)
În perioada ce a urmat, mai mulți săteni au făcut o serie de donații – mai ales loturi de pământ – față de schit. O familie și-a donat întreaga avere. Actele de donație, păstrate la dosar, au fost compuse de părintele Florea după modelul vechilor danii mănăstirești și sunt de o mare frumusețe.
Bineînțeles, securiștii au reușit să găsească și în ele aluzii de împotrivire față de regim. Aceste acte de donație, împreună cu cererea de aprobare a schitului, părintele le va trimite Episcopiei din Cluj în primăvara anului 1958. Pentru a-și motiva hotărârea întemeierii schitului – pentru care nu avea nici aprobare legală și nici încuviințarea episcopului – el va pune noul așezământ sub semnul împlinirii a zece ani de la reîntregirea Bisericii ardelene, prin revenirea greco-catolicilor la Ortodoxie. Acest schit nu făcea altceva decât să întărească unitatea bisericească, mai ales într-o fostă parohie greco-catolică, motiv pentru care părintele a intitulat noul așezământ „Schitul Reîntregirii”. Spicuim dintr-un act de donație:
„Noi, mai jos subscrișii, din parohia Suciul de Sus, foști greco-catolici, acum reveniți la legea strămoșească creștină ortodoxă, întru cinstea jubileului de 10 ani de la Reîntregirea bisericească a românilor din Transilvania, donăm Sfintei Episcopii a Clujului din pământurile noastre […]. Această donație să fie socotită ca o pecete stătătoare a istoricului act al reîntregirii, încredințați fiind că întărirea și nezdruncinata ei dăinuire are neapărată trebuință de Mănăstirile și schiturile de care sufletul românilor din Transilvania a fost văduvit prin dărâmarea și arderea celor peste 150 de mănăstiri și schituri la anul 1762 de către puterea imperialismului habsburgic, vrăjmaș poporului.” (id., 270)
Există, de asemenea, și un act de donație semnat de părintele Florea, prin care dona întregul schit Episcopiei din Cluj. Scrie el: „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Treimea cea întru tot sfântă și preamărită, să facă din acest schit vatră de lumină și de mântuire pentru neamul meu românesc așezat în aceste părți ale țibleșului, milostivindu-se și spre mine păcătosul cu dar de mântuire. Primește, Doamne, jertfa ce s-a adus. Căci Tu, Doamne, ne-ai dat această țară frumoasă, pe care Maica Fiului Tău și Mântuitorului nostru și-a ales-o să-i fie Grădină. ție să cuvine să ți-o închinăm și ție să-ți ridicăm altare în toate văile ei fermecător de frumoase. Și fă Doamne ca să răsară iar pe plaiurile Transilvaniei schiturile și mănăstirile care iau fost odinioară podoabă, iar neamului cetăți de apărare și mântuire a sufletului. Dezbinarea le-a dărâmat. Acum suntem iarăși una. Cheamă-le la viață, Părinte Atotputernice și Bun.” (id., 275)
În ciuda tuturor eforturilor, cererea de legalizare a schitului a rămas fără răspuns. Cu cunoscuta sa perseverență, părintele nu s-a lăsat abătut.
A încercat chiar o altă soluție, aceea de a dona schitul mănăstirii Arad-Gai, care urma să-l folosească drept casă de odihnă. Oricum, în a doua zi de Rusaliia anului 1958, la 11 iunie, de sărbătoarea Sfintei Treimi, părintele va sfinți schitul fără să fi primit un răspuns de la episcopie, în prezența a peste 2000 de credincioși, „promițând celor prezenți că în anul acesta va face sfințire de mănăstire chiar cu episcopul, în ciuda tuturor.” (I235975/1, 90) Nu va mai apuca însă, pentru că la două săptămâni va fi arestat.
De altfel, trebuie spus că întreaga ”afacere” cu întemeierea schitului a fost ceea ce i-a iritat pe securiști cel mai mult. Nu se putea ca în plină perioadă de colectivizare a agriculturii, un sat întreg să lucreze pentru întemeierea unui „locaș de misticism” și să doneze terenuri unui „dușman al regimului de democrație populară.” Mereu și mereu revin acuzațiile că i-a sustras pe oameni de la muncă – „membri GAC”, „membri de întovărășire” – și că a căutat să-și facă o gospodărie cât mai întinsă, „aducând daune și greutăți muncii de colectivizare a agriculturii.” (P695/1, 94) De aceea, credem că tocmai întemeierea acestui schit a pecetluit soarta părintelui Florea.
4. Arestarea. Memoriul sătenilor. Procesul, condamnarea și moartea părintelui
Conform datelor aflate în dosare, arestarea părintelui a avut loc în seara zilei de 26 iunie 1958, la orele 22.00. Primele interogatorii, la Securitatea din Baia Mare, au început chiar a doua zi, ancheta durând 11 luni de zile. În sat, arestarea părintelui a pricinuit o mare tulburare. Circulau multe zvonuri, printre care și faptul că părintele fusese dus la Episcopie la Cluj, pentru a fi mutat în altă parohie. Astfel apare între săteni gândul de a trimite un memoriu Episcopiei, în care să ceară retrimiterea părintelui în parohie.
Până la urmă, sarcina redactării memoriului a căzut asupra unui tânăr seminarist, în vârstă de 19 ani, Gavril Burzo, ucenic apropiat al părintelui, care se afla în vacanță în Suciu. În seara zilei de 17 august 1958, după vecernie, în casa lui Ioan Chindriș (bunicul lui Burzo) s-au strâns mai mulți săteni și, sub îndrumarea lor, tânărul a scris memoriul. Vestea s-a răspândit și mai mulți credincioși au trecut pe la casa lui Chindriș pentru a-l semna. Apoi s-au format trei echipe de câte doi oameni care au mers prin sat pentru a strânge semnături. În total, 454 de săteni au semnat memoriul, arătând de câtă dragoste și respect se bucura părintele între suceni.
În memoriu, după ce își arată mai întâi bucuria pentru trecerea lor la Ortodoxie, credincioșii își exprimă mulțumirea față de prezența părintelui Florea între ei: „Tot atât de mulțumitori suntem și față de conducerea bisericească că ne-a trimis aici pe preotul Florea Mureșanu, prin a cărui cultură, hărnicie și jertfă am ajuns să înțelegem superioritatea credinței noastre ortodoxe.” Apoi, sătenii încearcă să dovedească nevinovăția părintelui, amenințând chiar că, în cazul în care cererea lor nu va fi ascultată, vor trece cu toții la sectari:
„Timp de 5 ani cât a stat în mijlocul nostru, noi nu l-am fi putut considera că ar fi contra stăpânirii noastre, ci din contră a participat cu poporul la orice sarcină propusă de organele locale, aceasta întărind-o de mai multe ori în predici prin cuvintele Sfintei Scripturi: Dați Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. […] Noi nu știm cauza evenimentelor petrecute cu Sfinția lui, găsindu-l nevinovat în toate. De aceea cu onoare vă rugăm să ne eliberați pe Părintele Florea Mureșanu, trimițându-l din nou în parohia noastră ca să ne păstorească mai departe; că dacă nu, noi, după cum de bună voie am trecut la credința strămoșească ortodoxă, așa, de bună voie vom trece cu toții la pocăiți.” (id., 358-359)
Bineînțeles, memoriul nu a putut rămâne fără consecințe. În ziua de 23 septembrie, Gavril Burzo, Gavrilă Ciceu (paracliserul bisericii din sat) și Ioan Chindriș au fost arestați. Ioan Chindriș nici măcar nu fusese prezent în timpul redactării memoriului. Cei trei vor fi judecați și condamnați împreună cu părintele, ancheta lor desfășurându-se după aceleași tipare ca și a lui.
De pildă, dacă primele declarații ale lui Gavril Burzo au un caracter mai firesc, odată cu intrarea în acțiune a anchetatorului C. G. tonul se schimbă radical. Într-o clasică mostră de logică securistă, auto-incriminarea lui Gavril Burzo sună cam așa:
„Prin acest memoriu, în mod nejust și nedrept iam luat apărarea arestatului Mureșan Florian, susținând că ar fi nevinovat, cerând eliberarea lui și astfel implicit calomniind organele care l-au arestat.” (id., 341) Comentariile sunt de prisos.
Procesul – bineînțeles o parodie – a avut loc în data de 8 aprilie 1959, iar sentința a fost pronunțată pe 17 aprilie. Părintele a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru „crima de uneltire contra ordinei sociale prin agitație”.
Pentru aceeași vină, Burzo Gavril a fost condamnat la 6 ani14, Ciceu Gavrilă la 4 ani, iar Chindriș Ioan la 3 ani de închisoare (cf. id., 504).
Din păcate, despre viața în detenție a părintelui nu știm mai nimic. Dosarul lui de penitenciar (P695/5) cuprinde doar 15 file. În cursul anului 1959, părintele a trecut prin închisorile de la Baia Mare, Satu Mare, Cluj și Gherla, ajungând în același an la Aiud, unde a și murit câțiva ani mai târziu. Un lucru important care se clarifică din dosar este data morții părintelui: aceasta este 4 ianuarie 1963, iar nu 1961 cum se credea până acum. Aceasta este limpede dovedit de mai multe documente din cadrul dosarului, precum certificatul de deces (f. 5), referatul medical (f. 4) și procesul verbal de înhumare (f. 2). În referatul medical se arată că părintele se îmbolnăvise din luna ianuarie 1962 de ciroză hepatică, fiind internat la spitalul penitenciarului în martie 1962. S-a propus inclusiv o operație, însă starea lui de slăbire nu a permis aceasta. Tratamentul (?) nu a dat roade și, „în dimineața zilei de 04.01.1963, starea generală se prăbușește fulgerător și se sucombă la orele 08.00”. Părintele avea 55 de ani.
Concluzie
Întreaga viață a părintelui Florea s-a desfășurat pe două coordonate esențiale: pe de o parte cea a dragostei față de Dumnezeu și față de valorile creștine, și pe de alta cea a dragostei față de neamul său românesc. De aici a luat naștere atitudinea sa anti-comunistă, deoarece el percepea comunismul ca pe o amenințare directă la adresa celor două valori care însuflețeau viața sa. Această atitudine nu avea atât un substrat politic15, cât unul teologic și spiritual. El se împotrivea unei ideologii militant atee, care urmărea să dezrădăcineze credința în Dumnezeu din sufletul omului și să distrugă bazele societății tradițional-creștine românești. Acest lucru poate fi văzut și din chiar ultima declarație dată de părintele la anchetă: „În concluzie: față de pericolul pe care-l prezenta16 mișcarea muncitorească internațională și comunismul față de Biserică și religie, o bună parte din activitatea mea mi-am închinat-o luptei împotriva ideologiei comuniste, a mișcării comuniste și muncitorești internaționale din România, deoarece aceasta era convingerea mea.” (P695/1, 121)
Astfel, așa-numita „activitate dușmănoasă” pe care Securiștii i-o imputau părintelui că o desfășura „sub masca” religiei, nu era propriu-zis „sub masca”, ci în numele religiei, în numele credinței în Dumnezeu. Prin sine, prin însăși firea ei, credința în Dumnezeu se împotrivește comunismului (și invers).
Atitudinea și lupta anti-comunistă a părintelui poate fi urmărită încă din primii ani ai vieții sale, din timpul perioadei interbelice, ea continuând cu consecvență și perseverență și după înstăpânirea comunismului în România. Din dosarele Securității reiese că pentru această atitudine a sa, părintele a fost urmărit, prigonit, îndepărtat din zonele de influență ale societății și până la urmă arestat.
Această atitudine a sa a dus, în cele din urmă, la moartea sa martirică din închisoarea de la Aiud, la 4 ianuarie 1963. De aceea considerăm că părintele Florea Mureșanu poate fi socotit fără șovăială drept un mărturisitor al dreptei credinței în Hristos împotriva materialismului ateu comunist și un erou al neamului românesc.
Veșnică să-i fie pomenirea!
(Ieromonah Grigorie Benea – Revista Rost anul IX, nr. 97, pag. 28-43)
1. După știința mea, am fost cel dintâi (cercetător) care a avut posibilitatea de a studia acest dosar după înregistrarea sa în arhiva CNSAS.
2. Dosarul de urmărire informativă I 235975 se compune din două volume, unul de 357 file și altul de 9 file. Dosarul penal P 695 cuprinde șase volume, dintre care cel mai substanțial este primul, de 657 file. Dosarul penal cuprinde și dosarele individuale ale lui Burzo Gavril, Chindriș Ioan și Ciceu Gavril, arestați la puțin timp după părintele și condamnați împreună cu el, deoarece scriseseră un memoriu în care cereau eliberarea părintelui.
3. Pentru a reduce numărul notelor de subsol, dăm în paranteză, pentru fiecare citat, cota dosarului și numărul volumului, așa cum se găsesc ele în arhiva CNSAS (Consiliul Național de Studiu al Arhivelor Securității), urmată
de numărul filei la care se găsește citatul. Respectiv: „I235975/1, 83” înseamnă dosarul cu numărul I235975, vol. 1, f. 83.
4. Tonul declarațiilor de la interogatorii, luate cu siguranță sub presiune, nu face altceva decât să reflecte limbajul de lemn al securiștilor și obsesia lor pentru a aplica oriunde etichete cât mai incriminatorii, ca: „legionar”, „dușmănos”, „naționalist” etc. Există zeci de declarații de anchetă, luate de la diferiți martori, care au un limbaj și expresii identice, ceea ce dovedește că au fost scrise sub dictare și semnate cu forța.
5. De Ionel Moța părintele a fost foarte apropiat, invitându-l să-i fie naș fiului său (Moța nu a mai apucat datorită morții sale din Spania). De asemenea, părintele a găzduit-o pe fiica lui Moța în timpul șederii ei pentru studii la
Cluj.
6. Petre țuțea, apud. Constantin Mihai, Mircea Eliade și Mișcarea Legionară, în ROST, an VI, nr. 61/martie 2008, p.
7. Mai târziu, Titi Gâță avea să moară torturată cu sălbăticie în timpul anchetelor de la Securitate.
8. Ar trebui menționat aici că părintele a avut mereu o atitudine deschisă față de greco-catolici. De pildă, într-o declarație a unui martor la anchetă citim: „Mureșan Florea arăta că greco-catolicii vor fi prigoniți și că va trebui să treacă la ortodocși. Știu că participa la redactarea ziarului religios ”Viața creștină” condus de preotul Chindriș, în care se propaga ideea împăcării cultului ortodox cu cultul greco-catolic.” (P695/1, 133) Iar la un schimb de corespondență între părintele Florea și un preot greco-catolic, securiștii adnotează: „Se deduce din aceste scrisori că reacțiunea greco-catolică lucrează cu reacțiunea ortodoxă.” (I235975/1, 228)
9. Aceste expresii, cât și altele ca „sustragerea oamenilor de la viața culturală și politică organizată de regim”, se găsesc identic în toate declarațiile, atât ale părintelui cât și ale celorlalți martori. Aceasta ne dă o imagine foarte sugestivă despre modul în care au fost luate declarațiile. E demn de remarcat că acest ton se găsește cu precădere la un singur anchetator, maj. C. G., schimbându-se complet odată cu schimbarea anchetatorului.
10. V. Dorz, Traian, Hristos – mărturia mea, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2005.
11. Nu este aici locul pentru o analiză a fenomenului.Vom spune însă că, în ciuda certelor devieri de mai târziu, acesta a avut, mai ales în prima fază, și aspecte pozitive. Nu poate fi trecută cu vederea vehementa luptă anticomunistă, faptul că – în plină persecuție ateist-bolșevică – mănăstirea atrăgea săptămânal mii de credincioși, că era cea mai puternică obște monahală din țară, din care făceau parte și personalități marcante, precum cunoscuta poetă Teodosia Zorica Lațcu sau maica Mihaela Iordache, moartă martiric în închisoarea de la Miercurea Ciuc. Într-adevăr, nu se poate trece nici peste marea cantitate de jertfă pe care au dat-o părintele Ioan Iovan și multe dintre maici în închisorile comuniste, toate lucruri care dovedesc că, cel puțin în parte, fenomenul avea și rădăcini sănătoase duhovnicești. Despre aceste lucruri, a se vedea și Preot Ioan Iovan, ”A fost frumos la Gherla!, Ed. Patmos, Cluj-Napoca”, 2008.
12. La anchetă, securiștii se vor interesa anume asupra legăturilor dintre părintele și aceste maici. La percheziția de la arestare, părintelui îi vor fi găsite mai multe poezii ale Zoricăi Lațcu, unele cu conținut vădit anti-comunist. De asemenea, mai multe note informative vorbesc despre prietenia dintre el și Maica Mihaela Iordache.
13. În dosarul părintelui se păstrează mai multe scrisori de la diferite maici de la Vladimirești, printre care și două scrisori de la Maica Veronica. În ele se simte un ton foarte afectuos și filial.
14. După eliberare, Gavril Burzo va îmbrățișa viața monahală și va ajunge preot chiar în satul natal. În anul 1990 va face demersurile pentru redeschiderea Schitului „Sfintei Treimi” de la Breaza, devenindu-i – până azi – duhovnic.
15. Deși, în treacăt fie spus, politica nu ar trebui demonizată și exclusă atât de dualist din sfera de preocupări a creștinului. Un creștin, și prin urmare și un preot, poate și chiar trebuie să facă politică. Politica lui Hristos.
16. Aici, securiștii au tăiat, scriind deasupra „eu am apreciat că-l prezenta”.