Părintele Gavriil, călugărul mult râvnitor şi înţeleptul duhovnic

Când mă gândesc la bunul meu prieten Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica, cea dintâi imagine care îmi vine de fiecare dată în minte, este chipul său blajin dintr-o seară de sfârşit de decembrie a anului 1958, seară pe care atunci, n-aveam cum să ştiu că nu o voi uita niciodată. Mă aflam la schitul Ciocanu de lângă Câmpulung Muscel şi ora era destul de târzie când am auzit câteva bătăi în uşa chiliei.

Am deschis uşa şi mi-a apărut în faţă chipul celui care avea să-mi fie prieten drag o viaţă întreagă pe pământ şi pe care nu mă îndo­iesc că îl voi afla, de mă voi găsi vrednic, şi la învierea cea de obşte, spre a ne putea petrece laolaltă veşnicia sub mantia milostivă a Celui pe care L-am slujit, fiecare după puteri, dar cu aceeaşi dragoste deopotrivă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Călugărul voinic ce mi-a trecut atunci, în acel decembrie, nu numai pragul chiliei, cât mai cu seamă pe cel al sufletului, era Părintele Ierodiacon Gavriil Stoica de la Schitul Slănic, schit ce se află între Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş. Mi-a spus că este elev la Seminarul Teologic din Bucureşti, că se afla în vacanţa de Crăciun şi, venind în Câmpulung trimis de Părintele Stareţ, a întârziat şi nu a mai găsit cu ce pleca spre Schitul Slănic. Atunci s-a gân­dit să vină la Schitul Ciocanu, unde mai fusese o sin­gură dată cu ani în urmă, cu gândul să rămână peste noapte ca apoi, a doua zi, să se îndrepte spre locul său de metanie.

În timp ce vorbeam cu Părintele, îl priveam şi mi se părea că nu am în faţă pe cineva pe care atunci îl vedeam prima oară, ci dimpotrivă, pe cineva foarte cunoscut, un vechi şi drag prieten de a cărui revedere mă bucuram nespus de mult. Nu era o întâlnire, ci o regăsire între doi vechi prieteni. Aşa cum se află de veacuri regula nescrisă a chinoviilor de pretutindeni, am mers mai întâi la trapeză, unde am dat Părintelui câte ceva de-ale gurii şi apoi, întorcându-ne la chilie, am continuat să vorbim şi tare îmi mai plăcea felul său deosebit de a vorbi, seriozitatea cu care îşi trata vocaţia de tânăr slujitor al lui Hristos. Am vorbit fără ca să mai avem răgazul să ne uităm la ceas, astfel că numai ce ne-am trezit auzind clopotul pentru utrenia de la miezul nopţii şi am mers amândoi la biserică. În timpul utreniei, auzind pe Părintele Gavriil cât de frumos cânta, mi-a plăcut atât de mult, încât am mai mulţumit odată Bunului Dumnezeu că mi-a adus în casă şi în suflet un călugăr deosebit. După utrenie am condus pe Părinte în chilia unde urma să doarmă cele câteva ore câte mai rămăsese până la ziuă, numai că şi acolo am continuat să vorbim, astfel încât am transformat noaptea aceea posomorâtă şi întunecată de decembrie într-o noapte luminată şi plină de bucurie.

De cu zori Părintele a plecat la Câmpulung şi de acolo la Schitul Slănic. Numai că voia şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu a fost ca doar peste două luni, în februarie 1959, să fiu închinoviat la Schitul Slănic, intrând astfel în aceeaşi obşte cu Părintele Gavriil. Toată vara acelui an, Părintele Gavriil, care numai ce absolvise seminarul, s-a pregătit cu râvnă fierbinte pen­tru examenul de admitere la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti. Numai că relaţia dintre Stat şi Biserică se deteriorase neînchipuit de mult în acea perioadă, iar monahismul era privit cu vrăjmăşie crescândă. În această atmosferă de o tensiune aparte, la examenul de admitere din toamna anului 1959 de la Institutul Teologic a fost admis un singur candidat din grupul destul de numeros al monahilor care se prezen­taseră la examen, absolventul cu cea mai mică medie a Seminarului! Toţi ceilalţi, printre care şi Părintele Gavriil, au fost respinşi. În ciuda acestei nedreptăţi dureroase, Părintele Gavriil a suportat cu multă demni­tate nemeritata înfrângere de la examenul pentru Institut. A revenit la Schit parcă mai liniştit şi mai împă­cat cu sine, dar şi mai hotărât ca oricând să întâmpine loviturile şi mai mari pe care regimul comunist le pregătea monahismului, lovituri ce n-au întârziat să vină, pentru că în noiembrie acelaşi an 1959 avea să apară decretul 410 cu toate tragediile şi ororile lui care aveau să-şi pună o amară pecete asupra multor tineri ce-şi închinaseră viata curată Mântuitorului Hristos.

Chiar dacă timpul petrecut de mine în obştea schi­tului Slănic alături de Părintele Gavriil a fost unul scurt, el rămâne pentru mine cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. Acolo, în chinovia păstorită cu rîvnă şi pri­cepere de către bătrânul şi înţeleptul Avvă Vitimion, se trăia în desăvârşită linişte, înţelegere şi dragoste duhovnicească. Locuiam în aceeaşi casă cu Părintele Gavriil, având intrare comună şi, fiind atât de aproape unul de altul, l-am cunoscut atât de bine, încât nu-l pot uita niciodată pe Gavriil călugărul plin de evlavie pro­fundă, de râvnă duhovnicească, pe Gavriil călugărul iubitor de rugăciune, smerit şi într-atâta plin de dragoste de semenii săi încât mergea senin până la jert­fă. Cine ar putea uita vocea sa atât de plăcută care împodobea în chip minunat Sfintele Slujbe pe care el le
iubea cu toată fiinţa lui. Avea Părintele o deosebită dragoste în a vesti cuvântul lui Dumnezeu, atât în predi­cile din faţa Sfântului Altar, cât şi prin sfaturile înţelepte împărtăşite cu dărnicie credincioşilor care îl căutau cu evlavie. Bucuria şi trăirea noastră liniştită în Schitul Slănic n-a durat decât până în vara anului 1960 când, în baza decretului 410, schitul nostru a fost desfiinţat şi Părintele Gavriil a fost transferat la Mănăstirea Curtea de Argeş, în vreme ce Părintele Teofil Bădoiu şi alţi fraţi au fost alungaţi şi lăsaţi pe drumuri. În schitul având statut de biserică afiliată parohiei din satul Slănic, am mai rămas doar trei vieţuitori în frunte cu bunul Avvă Vitimion.

Pentru Părintele Gavriil însă, prigoana nu avea să se sfârşească aici. Darurile cu care îl înzestrase Dumnezeu au făcut să fie căutat cu dragoste şi nădejde de foarte mulţi credincioşi, iar aceasta desigur că a l-a adus cu timpul în vizorul necruţător al Securităţii. În anul 1964 a fost arestat şi condamnat la 4 ani de închisoare, fiind acuzat de răspândirea cărţilor cu conţinut religios scrise de părintele Nicodim Măndiţă şi propagandă subver­sivă. Eliberat din închisoare după ispăşirea pedepsei se întoarce la Curtea de Argeş unde n-a mai stat mult şi a fost transferat la Mănăstirea Cheia din Prahova. Între timp, ajunsesem şi eu tot în Prahova, la Mănăstirea Crasna, astfel încât a fost rânduiala Bunului Dumnezeu ca să ne apropiem iarăşi, devenind oarecum „vecini”. La 1 august 1978, Părintele Gavriil a fost numit duhovnicul Sfintei Mănăstiri Zamfira, unde s-a şi mutat. Am rămas tot vecini. De fapt, dacă mă gândesc bine, noi niciodată nu am fost despărţiţi, pentru că şi atunci, în vremea prigoanei, când locuiam departe unul de altul, sufleteşte am rămas împreună, uniţi laolaltă în gând, în rugăciune şi în comuniune frăţească. Devenind vecini ne-a fost mai uşor să ne vedem mai des, fie la Mănăstirea Crasna, fie la Mănăstirea Zamfira. Ne împărtăşeam unul altuia necazurile şi bucuriile, ne sfătuiam mereu şi împreună căutam să aflăm calea cea mai potrivită atunci când ne aflam în vreun impas ori când ispitele vrăjmaşului nu ne ocoleau. Călugăr plin de râvnă, bun duhovnic şi povăţuitor, blând cu cei care îl căutau, dar aspru cu el însuşi, Părintele Gavriil a fost pentru mine din acea stirpe rară a celor aleşi de Dumnezeu, care ştiu să urce cu mult curaj treptele trăirii duhovniceşti, mergând din virtute în virtute, din bine în spre mai bine, întocmai după învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a marilor dascăli ai monahismului ortodox, de la care am învăţat că pentru omul duhovnicesc nu este stare pe loc, ci numai un continuu urcuş întru desăvârşire.

Gospodar iscusit, de o meticulozitate ieşită din comun, şi-a făcut din casă şi gospodărie un adevărat rai al curăţeniei, al ordinii şi al celor de trebuinţă traiului călugăresc. Dragostea sa pentru flori a contaminat o chi­novie întreagă, astfel încât Mănăstirea Zamfira lăsa în inima şi ochii pelerinilor amintiri de neşters.

A lăuda pe cineva pe nedrept este un mare păcat, dar a recunoaşte calităţile frumoase şi darurile pe care unii oameni le-au primit de la Dumnezeu, prin râvnă duhovnicească şi trăire sfântă, înseamnă cuvânt măr­turisitor. Astfel că prin nevrednicele mele rânduri închi­nate memoriei Părintelui Gavriil, astăzi, la jumătate de veac de la acel decembrie al primei noastre întâlniri, n-am făcut altceva decât că să-mi îndeplinesc o mică datorie de recunoştinţă faţă de bunul meu prieten şi duhovnicescul frate pe care nu-l voi uita niciodată şi care va rămâne pentru mine un exemplu de urmat în toată viaţa, icoană vie a călugărului râvnitor până la desăvârşire, icoană pe care năjduiesc să o revăd şi din­colo de veacul acesta trecător în împărăţia veşnică a Celui Care a înviat, „cu moartea pe moarte călcând”.

(Arhim. Nicodim Dimulescu, „Părintele Gavriil, călugărul mult râvnitor şi înţeleptul duhovnic” în Arhimandritul Gavriil Stoica. Un monah misionar, iubitor de virtuți și de flori, ediție îngrijită de arh. Timotei Aioanei, Editura Basilica, București, 2009, pp. 127-132)