Părintele Ilie Stan, un stâlp al ortodoxiei românești martirizat în temnița de la Aiud
Sfârșit de vară al anului 1962… Cântau cocoșii a doua oară, vestind apropierea zorilor peste Aiudul adormit. În bezna nopții o bufniță speriată, cu ochi de Atenă, părăsește în grabă turnul de veghe al închisorii și cu țipete stridente, prevestitoare de moarte, dă ocol tristului așezământ… Într-o celulă neagră, umedă și rece, pe priciuri murdare, zăceau cinci trupuri descărnate și livide, zdrobite de chinuri și foame în cei peste zece ani de temniță…
Dacă patru dintre pușcăriași dormeau adânc, visând poate pe cei dragi, câmpul înmiresmat și mult dorita libertate, unul singur stătea de veghe, își depăna amintirile și se ruga fierbinte.. Un om cu ochi de vultur, brad falnic cândva, acum schelet neputincios fizic, dar plin de speranță și iubire, murmura o rugăciune către Blândul Păstor, pentru Neamul său oropsit și pentru opresorii acestuia…
Era părintele Ilie Stan, stâlp al ortodoxiei românești, iubitor de Dumnezeu și Patrie, condamnat de forțele întunericului la 16 ani muncă silnică, șase ani de degradare civică și confiscarea totală a bunurilor agonisite cu multă trudă în cinste și omenie, pentru vina de „uneltire contra orânduirii sociale comuniste”. După cum mărturisește un frate de suferință, supraviețuitor al genocidului de la Aiud, părintele Ilie, alături de ceilalți, avea calități excepționale de comportament. În fiecare Duminică oficia, împreună cu alt preot de aceeași valoare morală, Sfânta Liturghie – pe care o știau pe de rost -, fără să țină seama de faptul că, în regimul închisorii aiudene, aceasta reprezenta o culpă gravă, cu urmări catastrofale…
Deodată murmurul s-a întrerupt… O respirație foarte grea, cu senzație de sufocare, i-a trezit din visuri pe ceilalți întemnițați… Broboane de sudoare rece, mărgăritare lucitoare, acopereau fața și trupul bradului de odinioară… Zadarnice au fost încercările prietenilor săi de suferință care, punându-i comprese reci pe frunte, se străduiau să-l ajute… Alertă mare, zăngănit lugubru de uși metalice și zăbrele urmat de sosirea medicului de pe etaj…
Transportat cu targa la „spitalul” închisorii, părintele Ilie a plecat din viață chemat de Marele Răstignit de pe Golgota, pe Care cu devoțiune L-a slujit. Trupul lui chinuit a fost aruncat într-o groapă, lângă sârma ghimpată sau poate aiurea, unde așteaptă Obșteasca Înviere, lăsând în sufletele celor ce-l iubiseră amărăciune și tristețe. Dar, Doamne, cine a fost oare cel azvârlit ca un câine, fără lumânare, împărtășanie și rugăciune?
Descendent al unei familii numeroase de țărani săraci din Gușoeni-Vâlcea – 11 copii și două pogoane de pământ – părintele Ilie Stan s-a născut în primul deceniu al secolului nostru, când țărâna muncită de milenii de cei flămânzi și goi a fost îmbibată cu sânge nevinovat. Copilăria și-a petrecut-o alături de părinți și de cele zece surori în satul natal, unde a cunoscut de timpuriu lipsurile materiale, dar și dragostea de Dumnezeu și creațiile Sale, unde școala i-a trezit o sete de cunoaștere neobișnuită. Calitățile sale morale și intelectuale i-au îndreptățit pe părinții săi, cu toată sărăcia lor, să-l trimită la Seminarul teologic, iar el s-a decis să devină preot, după „rânduiala lui Melchisedec”.
După hirotonisire i s-a încredințat „să păstorească Oile Domnului” într-un sat de pe valea Oltețului. Bărbatul înalt și puternic, cu priviri de Spartacus, forță de Hercule și inimă de copil, cu glas de tunet răscolitor și melodios care făcea să vibreze catapeteasma Lăcașului Sfânt, dar și inimile credincioșilor în timpul oficierii Serviciului Divin, a devenit adevărat păstor și ocrotitor al satului. Mâinile sale vânjoase țineau voinicește coarnele plugului sau coasa, clădeau și restaurau Sfinte Biserici, binecuvântau și alinau pe cei în suferință, împărțeau cu multă dragoste daruri celor sărmani și cu nespusă evlavie Sfânta Cuminecătură. Statura sa semeață, de dârz Parâng oltenesc, conjugată cu un caracter ferm, cinstit și plin de omenie creștină impunea celor din preajmă respect și considerație deplină.
(Eugen Bălașa – Revista Permanențe, septembrie 2001)