Părintele Ioan Boboc era un prinț încărcat cu haruri

Cu cât cunoşti şi înţelegi mai mult, cu atât eşti mai îndatorat ca martor. Asemeni Sf. Ioan Botezătorul, fiecare om ”a venit în lume, să mărturisească” despre ceva şi mai ales despre cineva (cf. In. l, 6-7). Nu voi avea niciodată vreme şi putere să mărturisesc despre ”toate bucuriile pe care mi le-a făcut Domnul” (Ps. 115), dar nu pot să am odihnă până ce nu voi da mărturie, insuficientă desigur, asupra unei existenţe creştine de excepţie, care a luminat o vreme unul din cele mai curate ţinuturi româneşti – dealurile subcarpatice buzoiene. Trebuie readus la lumină, după mulţi ani de intenţionată uitare, chipul unuia din cei mai mari mistici creştini prin care a binecuvântat Dumnezeu aceste ”plaiuri”, descendent duhovnicesc al marelui schimonah Vasile de la Poiana Mărului, contemporan şi vecin cu singurul mare mistic necleric – Vasile Voiculescu.

Ne sfiim a-i pronunţa numele, cel mai românesc, destinat acestui neam creştin ales: Părintele Ioan Boboc, din Lopătari.

Oricine ar fi peregrin prin aceste locuri ar recunoaşte, precum odinioară Odobescu, înfăţişarea inconfundabilă a oamenilor din aceşti munţi. Părintele Ioan era o sinteză şi un cumul al celor mai alese trăsături; era un prinţ încărcat de haruri, cu statură înaltă şi delicată, cu sprâncene imense şi plete negre, cum altele n-am mai văzut, cu ochi adânci şi sinceri, cu voce îngerească şi predestinată rugăciunilor şi psalmodierii, cu gesturile cele mai aristocrate, fără să fie studiate, cu o mare cunoaştere a sufletului omenesc, pe care-l domina prin cea mai profundă iubire. Pentru veacul prin care a trecut, el a fost purtătorul acelui miraj, al acelui fior irezistibil pe care l-au avut toţi eroii civilizatori ai lumii. Nu exagerez cu nimic afirmând că el aducea nu doar ceva nou, o cultură deosebită teologică, o slujire aleasă ori o comportare sacerdotală de excepţie; el aducea și instaura, într-un timp record, o nouă civilizație. În orice localitate ar fi rămas, câteva săptămâni sau luni, instaura o viață fundamental nouă, înglobând în influența lui toate laturile ce alcătuiau existența umană și chiar cosmică. El nu pătrundea doar în viața unui individ ori în casa unui creștin; el intra în universul satului și, asemeni unui irezistibil demiurg, cu singura-i unealtă de lucru – cuvântul – transfigura întreaga făptură. Am avut bucuria și privilegiul să cunosc un fericit număr de personalități sacerdotale românești și străine. La fiecare am admirat si am râvnit la anumite haruri. Părintele Ioan le avea pe toate și, în plus, o fulgerătoare putere de convertire. Tot ce facea, cu lucrarea, cu cuvântul și cu rugăciunea, avea neabătut un singur scop: revelarea sensului primar al vietii creștine, redescoperirea dimensiunii cristice a vieții românilor de azi. Aveai impresia cea mai vie că acest personaj coborâse, în veacul nostru, direct din paginile Noului Testament – carte pe care o știa pe de rost și o stăpânea în cel mai autentic duh al ei. Cunoștea taina socratică a revelației sinelui, pentru oricine, oricât de simplu, și, pentru prima oară dar definitiv, omul se cunoștea pe sine, descoperindu-și valoarea sa veșnică. Din clipa aceea, murea omul cel vechi, iar cel redescoperit nu mai trăia și nu mai lucra decât în perspectiva valorii eterne pe care acest psiholog creștin o adusese la suprafață.

Se înțelege că un astfel de personaj insolit stârnea cumplite împotriviri. Mulți confrați preoți se trezeau, în fața lui, ca înaintea acelei ”pietre de sminteală”, din a cărei înfruntare ieșeau adeseori zdrobiți (cf. Rm. 9, 33). Conflictul se încheia prin alungarea, desigur oficială, în alt sat, unde neobositul propovăduitor o lua de la capăt, dar cu rezultate uriașe, iar povara înălțată cu atâta trudă, rămânea definitiv acolo sus, foarte sus, iar el, în altă parte, muta un alt munte și o altă povară.

Asemeni drumului presărat cu semne de recunoaștere din poveste, cel ce vrea să parcurgă itinerarul vieții lui atât de zbuciumate, ușor va descoperi pecetea personalității lui. Rar am văzut creștini mai luminoși, mai lucizi, mai hotărâți, dar pașnici ca cei ”născuți în Hristos”de Părintele Ioan. Bisericile prin care a trecut deveneau, în scurt timp, neîncăpătoare, buna rânduială și trăirea cea mai autentică a momentelor dumnezeieștilor slujbe erau desăvârșite. Se realiza, în sufletul tuturor, fericirea creștină, bucuria sfântă care diriguia toate manifestările credincioșilor. Sub privirea lui senină, viața enoriașilor devenea treptat-treptat o continuă euharistie. Păcătoși notorii care umpleau viața satului cu viciile lor se transformau fulgerător in penitenți renăscuți, însănătoșiți deplin, încât lumea se întreba dacă ”sunt ei sau alții care seamănă cu ei” (Ioan 9, 9).

Scriptura, Patericul și ”Viețile Sfinților” deveneau singurele dar nelipsitele cărți de pe masa de sub icoană și nu se mânca pâine până ce, mai întâi, cu o consecvență exemplară, nu se citea din cuvântul sfânt sau se cânta unul din sutele de cântece învățate de la Părintele.

Puțini oameni au fost iubiți ca el. Dacă nu aș fi cunoscut și iubit acest om, împreună cu alții fără număr ucenici ai lui, nu aș fi înțeles niciodată clauza iubirii creștine, pusă de Mântuitorul în cuvintele: ”Cel ce iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine acela nu e vrednic de Mine” (Mt. 10, 37). Nu pe el îl iubeam; era ceva sau cineva atât de clar, în ființa lui, încât senzația că, pentru prima oară și mai mult ca oricând, în el, descopeream nu un om, ci Omul. Oricare dintre noi, tineri sau vârstnici, ne-am fi dat, cu bucurie, viața pentru el; și nu din fanatism, ci din devotament. A avut sute de devotați și nici un fanatic. El îi lumina pe oameni, nu-i îndoctrina; aceștia s-ar fi jertfit pentru el cu ușurința cu care rupi o floare de câmp și o arunci în apa unui lac senin.

Dar nu cerea jertfa nimănui. Venise pentru a-și dărui el viața celor însetați de viață și nu și-a precupețit ființa, ci a împărțit-o, fără rezerve, tuturor.

Jertfa lui a fost totală; calea fiind acceași cu a lui Hristos, Golgota era inevitabilă. În anii prigoanei ateiste ce se abătuse sălbatec dinspre răsăritul stalinist, o lumină ca a lui nu putea să rămână neasaltată de puterile întunericului. De la simple avertizări, s-a trecut la ameninţări şi înscenări. Moralitatea şi bunătatea îi erau însă inatacabile şi nu s-a ”aflat nimic rău la omul acela”.

Asta nu înseamnă că nu a fost condamnat, aşa cum, tocmai pentru ”nevinovăţia creştină”, au fost condamnaţi toţi cei mari şi adevăraţi ai neamului. Acesta a fost, de altfel, delictul principal în toate condamnările anticreştine de la Hristos până astăzi. Pentru incomoditatea funciară de a fi adevărat şi bun (Mt. 5, 10), a traversat şi el împreună cu toţi cei menţionaţi de Mântuitorul în fericirea a opta, gulag-ul însângerat al obsedantelor decenii ’50-’60. Vigoarea fizică şi tăria credinţei l-au ajutat să iasă încă viu dar, odată eliberat, a luat-o de la capăt; fiindcă pentru aceasta venise în lume – spre a propovădui. În tot ceea ce făcea, el înţelegea că trebuie să meargă până la capăt, şi, în ciuda unei suferinţe grele cu care ieşise din închisoare (acuza un TBC pulmonar şi se trata cu plante specifice), lupta lui pentru un creştinism viu şi luminos continua cu şi mai mare vehemenţă. Închisoarea nu-l slăbise; dimpotrivă.

Un amănunt extrem de grăitor ne-ar putea zugrăvi cât mai autentic icoana bunului păstor creştin. În drum spre locul osândirii întâlneşte pe un frate preot mai tânăr, dar la fel de râvnitor ca şi el (pe care, de altfel, l-au ridicat aşijderi – un an-doi mai târziu) şi-l roagă să aibă grijă de turma lui, să-i împărtăşească pe oameni tot la trei săptămâni, aşa cum îi formase el, să-l înlocuiască până ce se va întoarce. Şi, la osândă mergând, nu la el se gândea, ci tot la creştinii lui dragi.

Desigur, este nevoie să se facă precizarea că Părintele Ioan Boboc va rămâne în istoria creştinismului contemporan ca una din cele mai puternice personalităţi care a împodobit şi condus mişcarea cunoscută sub denumirea de Oastea Domnului. Personal am cunoscut din interior şi am crescut până la vârsta adolescenţei în sânul acestei lumi şi în imediata apropiere a Părintelui. El îmbina la modul cel mai fericit două mari forţe: râvna specifică oastei şi plenitudinea Ortodoxiei, păstrând sănătatea neştirbită a vieţii autentice creştine şi echilibrul sufletului românesc. În felul acesta, zona în care a lucrat el a rămas până astăzi cu cea mai curată şi luminoasă trăire ortodoxă, ereziile şi sectele fiind încă inoperante şi nici un ”ostaş” nu s-a rupt de Biserică. Primul lucru pe care îl imprima definitiv în sufletele credincioşilor era conştiinţa sfinţeniei preoţiei şi a unităţii Bisericii; nimeni nu vorbea mai frumos şi mai înălţător despre preoţi ca el şi cei ce-l ascultam respectam pe oricare preot, ca pe Hristos.

Lupta lui neabătută viza o purificare a închinării creştine de toate adăugirile şi formalismele care constituiau o încărcătură mai puţin ortodoxă a vieţii religioase. În multele pagini scrise cu hărnicie neobosită de mâna lui şi pe care cei mai mulţi credincioşi le păstrează cu sfinţenie într-un buzunar de lângă inimă, se poate descifra ideea, aproape obsedantă, a vieţii primilor creştini. Punea accentul pe curăţenia inimii, pe spovedania deasă şi împărtăşirea celor vrednici măcar la trei săptămâni, dar nu iubea mai puţin pe cei care nu reuşeau să ţină acest ritm alert, eshatologic, al creştinismului primar. La el am întâlnit prima oară acea ”Liturghie de după Liturghie”, în sensul că viaţa creştinului adevărat nu trebuia să se deosebească prea mult atunci când se afla în biserică, faţă de cea trăită în casă şi în lume. Pentru el nu existau două lumi, ci una singură în care trebuia să domnească necontenit şi real Hristos.

Se ruga fără încetare, zi şi noapte şi învăţa ”cu timp şi fără timp”, îndemnând pe toţi să citească Noul Testament, Patericul, Vieţile Sfinţilor, Mântuirea păcătoşilor etc., până când mulţi dintre noi ştiam aproape pe de rost mare parte din acest tezaur doctrinar. Posturile erau ţinute cu bucurie de toţi, mici şi mari, iar la Sfânta Împărtăşanie venea tot satul, cu foarte mici excepţii. Erau aşa de frumoşi oamenii în acele momente sublime, şi dinspre Sf. Potir, venea o lumină cerească şi se oprea pe chipul fiecăruia, aşa cum bate dimineaţa soarele în fereastră. Eu nu am ştiut ce este omul urât decât după ce viaţa m-a exilat din lumea aceea zămislită de Părintele Ioan într-un travaliu continuu de care aminteşte Sf. Pavel (Gal. 4, 19). Nostalgia sufletului meu după acele vremuri va rămâne pururi fără alinare şi primul nume pe care-l pomenesc la proscomidie, în dimineţile liturgice, este al lui, aşa cum se întâmplă cu nenumărate pomelnice din ţară, unde ”Ioan preotul” este începătură celor pomeniţi la Sfânta Jertfa.

S-a dovedit cel mai greu de învins de către cel care, asemenea corbilor, nu suportă mireasma plăcută a adevărului. Dacă închisoarea nu dăduse rezultatele scontate s-a apelat la o altă armă, mult mai diabolică şi mai subtilă, un fel de tortură albă – neuropsihiatria. Omul cel mai frumos din lume, care vindecase pe mulţi de boala absolută şi mortală a păcatului (Rom. 5, 10) este ţinut ani de zile în clinicile demonice ale acestui secol infernal, unde nu a încetat nici o clipă să-şi facă pacienţi chiar din cei care erau obligaţi să-l ”trateze” după directivele primite.

Până la urmă, vulcanul creştin a reuşit să fie înăbuşit şi, în final, mai rămăsese pe chipul lui transfigurat de suferinţă un zâmbet fără margini şi o singură formulă, repetată oricui îl întâlnea: „Dumnezeu să te binecuvânteze!”

Îi pot asigura pe cei care supravietuiesc (şi probabil că vieţuiesc bine) acestei odioase crime nu numai că nu au reuşit să facă din el o victimă; ei au dat acestui neam creştin o uriaşă jertfă. În el nu şi-au făcut un duşman fiindcă nu ştia să urască, ci este pentru ei, la tronul judecăţii supreme, un apărător şi un mijlocitor fără egal, fiindcă, în spaţiul logicii paradoxale creştine, adevărata victimă nu este Abel, ci Cain.

Ultimul gest semnificativ creştinesc, pentru marele martir, l-a făcut preotul Grigorescu Ioan de la Poinărei – Vâlcea (probabil un rod duhovnicesc al Părintelui care, cred, a reuşit să determine cel mai mare număr de tineri să se facă preoţi – mai recent şi episcopi – personal cunosc aproximativ treizeci-patruzeci de preoţi numai în zona Buzăului). Acesta, luându-l în casa lui, l-a îngrijit până când şi-a încredinţat duhul în mâinile Cerescului Părinte. Acolo, sub poalele munţilor, la aripa bisericii, odihneşte cel ce n-a cunoscut odihnă pe pământ, sfinţind inima pământului românesc, aşa cum, în viaţă, i-a sfinţit faţa, fiind aici lumină lină.

(Pr. Ioan Buga – Unde a fost Biserica, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, București, 2001, pp. 148-153)