Părintele Ioan Popescu-Băldescu, martir fără voie

Născut la 17 iulie 1886, în Mihăieştii de Sus, jud. Olt, între anii 1893-1897, Ion Popescu-Băldescu a urmat cursurile şcolii primare din com. Mihăieşti, jud. Olt, apoi în com. Socetu, jud. Teleorman. În anul 1898 se înscrie la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş, unde învaţă timp de 2 ani, pentru ca în anul 1900 să se înscrie la Seminarul Central din Bucureşti, pe care îl absolvă în anul 1906. Între anii 1907-1914 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde va fi declarat licenţiat[1].

După răscoala din 1907, Ioan Băldescu a fost urmărit o vreme de autorităţile statului ca „instigator” în rândurile ţăranilor, în fapt susţinător al doleanţelor acestora. Această situaţie îl determină să se mute în com. Seaca, jud. Teleorman, unde îşi va întemeia o familie cu opt copii[2].

La 15 decembrie 1908 a fost hirotonit şi numit pe seama parohiei Seaca, jud. Teleorman, „un sat sărac, sdet vreo 260 de gospodării”, precum mărturiseşte fiul său, părintele Emil Băldescu. Aici, continuă fiul său, „l-a primit în gazdă un bătrân văduv, fără copii, care până la urmă, prin testament, i-a lăsat casa. […] Mizeria din jur era mare. Nici un preot nu rezistase acolo mai mult de doi ani. Ţăranii lucrau pe moşia unui anume Mauriciu Blanck, o moşie de vreo 4350 de pogoane, dată pe mâna unor arendaşi veroşi, ca fraţii Mone şi un anume Hasan Rudolf. Tata, un om sensibil la suferinţa ţăranilor, s-a angajat în lupta cu arendaşii şi proprietarul. Aceştia au încercat în diverse forme să-l corupă. N-au reuşit. În lupta sa, buni aliaţi ai tatei s-au dovedit Nicolae Iorga şi Tache Protopopescu. Mai ales Iorga, căruia tata îi furniza multe subiecte demne să fie comentate în periodicul «Neamul Românesc», ziarul lui Iorga. Aşa, prin strădaniile lui, s-a reuşit ca moşia să fie smulsă din mâinile arendaşilor hrăpăreţi şi să fie luată de Casa Rurală. Atunci a şi obţinut satul un izlaz de 1350 de pogoane, rămas bun al satului, cum nu avea nici o comună în jur. […] Tot aşa, la împroprietărirea de după război, tata, personal, a participat la măsurarea terenurilor atribuite ţăranilor, încât nu a rămas nici un nemulţumit. Oamenii locului îl iubeau, pot spune că îl venerau. Dar îl apreciau şi superiorii lui. Aşa se face că, în iulie 1919, a fost numit protoiereu al judeţului Teleormanului”[3]. Deşi era un preot de ţară, noua funcţie, pe care a deţinut-o până în 1933, îl obliga să se ocupe la îndrumarea activităţii pastoral-misionare pe o zonă echivalentă cu cea a judeţului Teleormanului de astăzi.

Aici, la Seaca, părintele a construit o biserică nouă şi o casă parohială (cu 7 camere). A contribuit substanţial la ridicarea a două localuri de şcoli şi a unui dispensar medical. De asemenea, s-a implicat în ridicarea localului pentru primăria din localitate şi înfiinţarea băncii rurale „Victoria”[4].

Senator liberal

În 1928, la porunca patriarhului Miron Cristea, părintele Ioan Băldescu s-a mutat în Turnu Măgurele, unde va ocupa postul de paroh la monumentala biserică Sf. Haralambie din localitate, parohie alcătuită din 1050 familii, respectiv din 4800 suflete[5]. Aici, îşi va dovedi din nou râvna sa de bun îngrijitor al lăcaşului Domnului, prin restaurarea bisericii în care slujea între 1935-1936, „cu ajutoare aduse de la judeţ, oraş şi popor” [6].

Chiar şi plecat din Seaca părintele Băldescu îşi va păstra „sfoara de moşie” de 5, 25 ha, pe care o avea şi o va munci an de an cu propriile mâini. De altfel, păstrarea acestei proprietăţi îi va aduce în anii „democraţiei populare” eticheta de „chiabur”, fiind tratat ca atare.

Între 1933-1937 a fost senator al Partidului Naţional Liberal, filiala jud. Teleorman[7].

În perioada 1932-1944 a fost membru ales al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor. Ca membru al forului eparhial a adus în discuţie soluţii eficiente la relansarea activităţii antisectare. Astfel, în şedinţa din 15 mai 1933 sesiza amploarea pe care adventiştii o luaseră în jud. Teleorman şi cum împărţeau broşuri în mod gratuit, faţă de care propunea ca măcar revista „Adevărul creştin”, îngrijită de părintele Metodie Popescu, să fie distribuită mai insistent cu surse din fondurile eparhiale ale terenurilor pe care le avea în exploatare. De asemenea, propunea ca misionarii eparhiali, cu autoritate mai mare decât slujitorii locali, să-şi intensifice activitatea pe teren prin ţinerea a cât mai multor predici, pentru o receptivitate cât mai mare în rândurile credincioşilor[8].

Cu iniţiative viabile pentru misiunea Bisericii venea părintele Băldescu şi în şedinţa adunării eparhiale din 7 mai 1934, atunci când anunţa că în calitatea sa de senator a făcut presiuni la adresa ministrului finanţelor pentru plata salariilor preoţilor şi propunea ca din arenzile pământurilor bisericeşti să se dea fonduri protopopilor sau altor preoţi, pentru a face colportaj cu cărţi de zidire sufletească ortodoxă, considerând totodată că acestea fac mai mult decât conferinţele pastorale[9].

Arestat în „noaptea Adormirii Maicii Domnului”

După instalarea deplină a regimului comunist, părintele nostru era văzut ca potenţial „duşman al poporului”. Astfel, în seara zilei de 15 august 1952, „noaptea Adormirii Maicii Domnului”, părintele Ioan avea să fie reţinut de către organele Securităţii, împreună cu el fiind ridicat şi fiul său, Emil Băldescu. Despre aceste momente, dar şi despre detenţia tatălui său, avem mărturia părintelui Emil Băldescu, pe care o redăm în continuare: „Trăsnetul avea să cadă în ziua de 15 august 1952, ziua Sfintei Marii-mari. Era spre seară, cred că ora 10 sau 10 şi jumătate, când mă despărţisem de dânsul. […] Abia ajuns acasă a fost arestat şi tata. În aceeaşi noapte, şi eu. […] Noi nu eram o excepţie. Fiindcă în aceeaşi noapte au avut loc masive arestări în întreaga ţară. Aşa, preotul Metodie Popescu, cel care îl secunda pe tata la catedrala Sf. Haralambie din Turnu Măgurele, se afla în acel moment la tratament, Staţiunea Olăneşti. Şi a fost şi el arestat tot atunci. Îmbarcaţi noaptea în două camioane pline cu tot ce avea mai bun în materie de spiritualitate oraşul Turnu Măgurele, sub paza securiştilor, am ajuns spre zori în lagărul de la Ghencea. […] Priveam cătuşele de la mâini şi lanţurile de la picioarele mele şi ale celor de lângă mine şi mi-am dat seama că nu periculozitatea noastră îi făcuse pe securişti să ne pună în lanţuri, ci plăcerea lor de a ne umili. De fapt, ăsta a fost începutul. Şirul umilinţelor se va continua şi pentru mulţi dintre noi se va încheia cu moartea.

La Ghencea ni s-au scos lanţurile. Am fost înghesuiţi claie peste grămadă în nişte barăci. Eram împreună cu tata, nu mă desprindeam de el. Îngânduraţi amândoi, neştiind ce ne mai aşteaptă, grija cea mare era pentru cei lăsaţi acasă. Mama rămăsese singură, fără nici un ajutor, căci pensia tatii fusese sistată cu câteva luni în urmă. La fel soţia mea, casnică, având de îngrijit doi copii mici. Eu eram singurul lor sprijin. Mă gândeam că dacă vor fi daţi afară din casa parohială, cum era de presupus şi cum s-a şi întâmplat, nu vor avea unde să se ducă. Toate astea nu i le spuneam tatii şi nici el mie, dar erau scrise în privirile noastre. Singura noastră consolare era că totuşi noi doi eram unul lângă altul. În rugăciunile mele secrete, adresate bunului Dumnezeu, asta îl imploram: pe drumul acestui calvar care abia începea să nu ne despartă niciodată unul de celălalt. Şi bunul Dumnezeu mi-a ascultat ruga.

La începutul lui septembrie tata s-a îmbolnăvit. Suferea mai mult de o boală de inimă, dar acum se accentuase. Respira din ce în ce mai greu. L-am dus la infirmeria lagărului. Medicul de acolo s-a îndurat să-l interneze, dar medicamentele lipseau. A stat acolo vreo 10 zile. Dar n-a ieşit într-o stare sanitară mai bună. Abia trecuse de vârsta de 66 ani şi nu mi-aş fi închipuit că viaţa lui îşi începuse… numărătoarea inversă.

La 18 septembrie am fost scoşi toţi din barăci şi duşi pe platoul de adunare. Venise o comisie să facă trierea. Se spunea că pentru a-i lua pe cei apţi de muncă să-i ducă la Canal. Aşa a şi fost. Dar n-au luat numai pe cei sănătoşi. Cum a fost tata.

A doua zi, 19 septembrie, lotul destinat să ia drumul Canalului, vreo 400 de oameni, am fost urcaţi în camioane şi duşi pe o linie dosnică din gara Bucureşti-triaj. Acolo am fost îmbarcaţi în câteva dube de cale ferată. Înghesuiala era de nedescris. Eu îl ţineam îmbrăţişat pe tata, încercând să-l aduc în aproprierea unei ferestruici zăbrelite pe unde mai venea puţin aer. Dar nu mai era pic de loc. Între picioarele noastre, culcat, era protoiereul din Alexandria, preotul Serculescu, bolnav şi el. Ca să nu-l strivim, stăteam într-un picior.

A doua zi, 20 septembrie, în zori, am simţit sub noi hurducăturile podului de la Cernavodă. Treceam în Dobrogea. Şi deodată, nu ştiu cine dintre noi a făcut presupunerea că nu-i vorba de nici un Canal, ci ne vor duce să ne arunce în mare. O presupunere logică, căci prea erau mulţi bolnavi printre noi.

Trenul însă s-a oprit în gara Dorobanţi. Am fost daţi jos şi încolonaţi. Între securiştii înarmaţi am străbătut oraşul, îndreptându-ne spre Coasta Galeşului, o colonie în formare. La trecerea jalnicului nostru convoi, localnicii, stând la distanţă, ne priveau cu uimire. I-am zărit pe mulţi cum îşi ştergeau lacrimile.

Când am ajuns sus, pe platoul dintre barăci, ni s-a ordonat să ne aşezăm. Pământul era umed şi bătea un vânt tăios. A venit comandantul şi a făcut apelul. După care a zis: «Aţi fost aduşi aici ca să executaţi o muncă de 60 de luni». Era sentinţa noastră de care abia acum luam cunoştinţă.

A doua zi, zi de duminică, am început corvoada prin colonie; să terminăm construcţia barăcilor, să aşezăm priciurile, să săpăm gropile pentru closete etc. Era răgazul nostru, de «aclimatizare», să zic aşa, cu noua noastră puşcărie. Aşa am aflat că apa era adusă tocmai de la Constanţa, în sacale, şi numai pentru bucătărie. Ne-au lămurit repede şi de ce: din ea se gătea şi la cantina securiştilor. Din această apă nu aveam voie să folosim nici un strop pentru spălat.

A murit împingînd la roaba

Necazul meu era că fusesem separat de tata. El era într-o brigadă, eu în alta. În seara zilei de marţi, 23 septembrie, am depistat unde era tata. Cu greu, m-am strecurat în baraca lui. A fost ultima noastră convorbire. Bietul de el, încerca să mă consoleze. Zicându-mi că e foarte fericit că eu, unul din copii lui, îmbrăcasem haina preoţească. Şi făcându-mă să-i promit că n-o să-mi trădez niciodată misiunea.

Şi a venit ziua următoare, miercuri 24 septembrie. Brigada tatii lucra în schimbul întâi. A mea, schimbul doi. Pe drum, la distanţă una de alta, coloanele noastre de osândiţi s-au încrucişat. Coloana ce se întorcea de pe şantier purta în mijlocul ei un cadavru. De la distanţa aceea nu mi-am dat seama că era tata. Va fi să aflu mai apoi că tata era, purtat pe umeri de preoţii Leonida Dumitrăchescu şi Ioan Turcu, ajutat de alţii. Mort, îl duceau în colonie ca să fie prezent la apel.

Întors de la lucru, noaptea, pe la orele 24, am aflat că tata murise. Mi s-a spus că era depus la infirmerie. Fiind noapte, ieşirea din baracă era imposibilă. Greu de descris noaptea ce am petrecut. Când s-a luminat de ziuă şi s-a dat deşteptarea, am alergat la infirmerie. Consemnul era ca nimeni să nu-l mai vadă, dar am dat peste un planton de omenie. Tocaliuc îl chema, bucovinean, care mi-a îngăduit să-l văd. Era aruncat într-o cabină de WC, încă nefolosită, destinată infirmeriei. Chircit acolo, l-am regăsit în anteriul său preoţesc, haina în care fusese arestat şi de care nu se mai despărţise. Atunci am aflat şi cum a murit: împingând la roabă, o roabă grea, de metal, pe un rambleu de cale ferată, la mare înălţime. Inima lui n-a mai rezistat. A căzut ca fulgerat, lângă un anume Roman, din Ploieşti. Chemat repede, un doctor, Teodorescu, din Bucureşti, deţinut din aceeaşi brigadă, i-a constatat moartea”[10].

(Adrian Nicolae Petcu – Revista Rost nr. 45 din noiembrie 2006, pp. 44-47 apud Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E.I.B.M.B.O.R., 2007, pp. 80-84)

[1] Mărturie a preotului Emil Băldescu, fiu al părintelui Ioan Băldescu.

[2] Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a II-a, Patmos, 2001, p. 41.

[3] Anuarul Arhiepiscopiei Bucureştilor-1941, p. 428; Emil Băldescu, Noi, familia de preoţi Băldescu…, în „Memoria”, nr. 9, p. 19.

[4] Mărturie a preotului Emil Băldescu, fiu al părintelui Ioan Băldescu; Emil Băldescu, Noi, familia…, p. 20.

[5] Preoţi ortodocşi…, p. 41; Calendarul Arhiepiscopiei Bucureştilor- 1939, p. 210.

[6] „Apostolul”, an XIV, nr. 1-2, 1 ianuarie 1937, p. 36.

[7] Mărturie a preotului Emil Băldescu, fiu al părintelui Ioan Băldescu; Preoţi ortodocşi, p. 41.

[8] Calendarul Arhiepiscopiei Bucureştilor-1940, p. 56; „Apostolul”, an X, nr. 15-16, 1-15 august 1933, p. 227.

[9] Ibidem, an XI, nr. 13-14, 1-15 iulie 1934, p. 256, 260.

[10] ACNSAS, fond Documentar, dosar 73, vol. 1, f. 102; Mărturisitori de după gratii în închisorile comuniste, supliment al revistei „Renaşterea”, Cluj Napoca, 1995, p. 12; Emil Băldescu, Noi, familia de preoţi Băldescu…, în „Memoria”, nr. 9, p. 20-22; Ion, Bălan, Lista persoanelor decedate în gulagul românesc 1945-1964 (III), în „Arhivele Totalitarismului”, an V (1997), nr. 2-3 (15-16), p. 224.