Părintele Ioan Sabău – Omul lui Dumnezeu

În vestul Ardealului, în satele din judeţele Hunedoara şi Alba, numele părintelui Ioan Săbău este rostit de credincioşii ortodocşi cu o pioşenie care îi face să ridice ochii spre cer: „Omul Lui Dumnezeu!”. La venerabila vârsta de 87 de ani, a lăsat în urma numeroase biserici construite sau renovate din temelii şi, în vieţile celor pe care i-a păstorit, amintirea unui neînfricat apărător al credinţei. Anii grei petrecuţi în închisorile comuniste nu au reuşit să-l întoarcă din drumul pe care soarta i l-a ales.

Bunul părinte Săbău se înduplecă greu să vorbesca despre sine. Nu e călugăr, dar smerenia şi modestia sunt legi pentru slujitorii lui Dumnezeu. Nu i se pare că ar fi făcut ceva deosebit, ci doar datoria de preot ortodox, aşa cum a înţeles-o el. Acum locuieşte în satul Folt, din judeţul Hunedoara, unde s-a şi născut. În bisericuţa încărcată de miros de mir şi icoane, povestea pe care mi-o spune pare o litanie din timpuri străvechi. Un basm în care pana iscusită a scriitorului a picurat din belşug roadele propriei sale imaginaţii. Accepţi cu greu că ceea ce asculţi e viaţă. Prea multă suferinţă curge prin ea. Poate şi prea multă lumină, prea mult sprijin divin. Şi totuşi, povestea pe care o ascult în bisericuţa de ţară este povestea adevărată a unui preot martir, un om care a ştiut să biruie cumplitele încercări ale vieţii, cu modestie şi nesfârşită credinţă în Dumnezeu.

Exerciţii de zbor

„M-am născut într-o familie săracă, iar tatăl meu a murit pe când eu aveam doar zece ani. M-am văzut oarecum singur pe lume şi a trebuit să-mi iau, aşa, un fel de suport, un fel de aripi. Acesta a fost frica de Dumnezeu. Mama spunea mereu că acesta e cel mai de preţ lucru în viaţă. Deşi îi era foarte greu, nu m-a luat de la şcoală, pentru că asta fusese dorinţa tatălui meu pe patul de moarte. Ca să obţin o bursă, să mă pot întreţine, a trebuit să pun osul la carte. Când am terminat liceul, directorul acestuia, Aron Demian, văzând că sunt bun şi oarecum milităros, l-a sfătuit pe bunicul meu să mă înscrie în armată. Bunicul nici n-a vrut să audă, spunând că eu trebuie să urmez teologia. Singura facultate de teologie care acordă burse de stat era cea de la Cernăuţi. Am reuşit să obţin o bursă acolo şi am terminat facultatea în 1935.

Bunicii mei muriseră între timp, iar mama rămăsese singură, cu gospodăria. Mi-a spus să mă întorc acasă, să nu aştept să mi se repartizeze o catedră, căci ar fi trebuit să mai dau şi alte examene şi ea se descurcă tare greu singură. Academiile din Ardeal nu aveau dreptul să elibereze diplome de licenţă, astfel încât doar absolvenţii de la Bucureşti, Chişinău şi Cernăuţi erau recrutaţi că profesori de religie. Eu însă mă simţeam atras de preoţie, poate şi pentru că de la vârsta de 5-6 ani cântasem în strana bisericii. M-am căsătorit cu o bucovineancă. Amândoi eram săraci. M-am dus în audienţă la Mitropolitul Nicolae Bălan, pentru a-i cere o parohie. El avea un fel de rezervă faţă de absolvenţii de la Cernăuţi, deoarece, într-un an, toţi studenţii de la Sibiu fugiseră la Cernăuţi, goniţi de taxele prea mari şi rigurozitatea exagerată existente la Sibiu. Mitropolitul Bălan mi-a spus: ”Nu am decât câteva parohii pentru studenţii de la Sibiu. Nu am nimic vacant la nivelul vostru, al celor de la Cernăuţi!”. Văzusem lista cu parohiile vacanţe, înainte de a merge la el, şi i-am spus: ”Am văzut că aveţi multe parohii vacanţe”. ”Da, mi-a răspuns, dar acolo nu merge nimeni.” ”Daţi-mi mie una dintr-acelea”. S-a mirat. ”Care să ţi-o dau?” ”Care e mai văduvită”, am spus. Aşa a şi fost. A pus degetul pe una şi a zis: ”Aici n-a fost preot de 50 de ani”.

Era Ceru-Băcăinţi (acum în judeţul Alba – n.r.), un sat risipit pe nişte coclauri, cu casele împrăştiate şi cu destul de multe probleme. Simpatia faţă de preot era ceva firesc, după atâta timp de când nu mai avuseseră unul în sat. Oamenii au început să mă îndrăgească, iar eu am căutat să aduc noutăţi în viaţa lor spirituală. Am început să fac slujbe în fiecare zi, în Postul Mare. Veneau o mulţime de oameni, unii ajungeau şi la patru dimineaţa acasă, mergând două-trei ore pe drum…”

Hărțuirea

„Între timp, s-a ivit o urgenţă: într-un sat din apropiere de Folt, la Renghet, lângă Geoagiu, erau probleme din punct de vedere moral: erau foarte mulţi concubini. Oamenii nu se mai cununau la biserică, pentru că preotul le ceruse nişte taxe pentru cununie celor care divorţaseră şi voiau să se recăsătorească. Şi atunci ei au protestat, trăind în concubinaj. M-au trimis pe mine acolo, să rezolv problema. Au fost vreo 40 de concubini pe care i-am convins să se căsătorească religios. Am căsătorit şi om de 80 de ani, orb, cu bătrâna lui. N-am luat pe nimeni cu mine, să nu râdă de ei, că-s mire şi mireasa la vârsta asta. Am rezolvat problema cum am putut. Din această situaţie ajunsesem însă în conflict cu Mitropolitul Bălan, căci atunci se ivise problema regelui Carol al II-lea. El se despărţise de regină şi stătea cu Lupeasca.

Mitropolitul m-a chemat la el, să-mi propună să-l înlocuiesc pe protopopul din Geoagiu, care murise. Ne-am întâlnit pe drum, eu eram călare, el – cu maşina. M-a acuzat că m-am dat de partea legionarilor, pentru că participasem la înmormântarea unuia dintre ei, Vasile Marin, mort în Spania, în lupta împotriva comunismului, apoi m-a întrebat: ”Ce aveţi voi cu regele?”. ”Sfinţia Voastră, dar dvs. m-aţi trimis la Renghet, să-i conving pe oameni să se cunune.” Şi mulţi au spus: ”Cum stă regele necununat, noi nu putem sta?”. Vedeţi unde se răsfrânge capul unei ţări? Mitropolitul mi-a răspuns că acestea sunt păcate ce se combat din scaunul mărturisirii. ”Foarte bine”, am spus. ”Dar cine îl spovedeşte pe rege, că n-o să mă duc eu, un preot de ţară din Apuseni! Unul dintre vlădicii ţării se cade să ia atitudine oficială, pentru că, dacă nu procedăm cu un ceas mai devreme, asupra ţării va veni o primejdie pentru acest mare păcat în care trăieşte regele!” Mitropolitul s-a înfuriat şi mi-a spus că am căzut din graţia lui. M-a pedepsit pentru asta, suspendându-mă vreo două luni de la cele sfinte. Aşa a început calvarul…

Toţi ierarhii erau în legături politice cu cei mari. Mi s-a făcut proces şi am mers tot aşa, ca antidinastic, antimonarhist, am fost primul pe listă, ori de câte ori se făceau arestări. Atunci am fost arestat prima oară, apoi pe vremea lui Antonescu şi după 23 august…

Nicăieri nu mi s-a imputat că fac politică; cu toate astea, luni de zile mă tot anchetau. Eu am simţit de ce, iar mai târziu mi-au spus ei, când or văzut că mă prea necăjesc: ”Ce te mai întrebi, părinte, ce vină ai? Ai fost pentru noi cel mai înverşunat predicator al judeţului Hunedoara. Noi suntem atei, nouă nu ne convine să se facă propagandă religioasă”.

În „48, m-au arestat pentru că am făcut un memoriu către românii americani, să ne ajute pentru construirea bisericii din Vinerea (jud. Alba – n.r.), unde fusesem transferat între timp. Erau mulţi de acolo plecaţi în America, unul era chiar senator în Senatul american. Memoriul a căzut în mâinile celor de la cenzură şi mi-au făcut proces. Dar nu pentru memoriu. Trimiseseră pe cineva să-mi ceară, chipurile, ajutor pentru partizanii din Apuseni. Eu mi-am dat seama că e o capcană, am fost destul de abil şi i-am spus că n-am ce să le dau, că-s sărac. La proces m-au achitat, că n-au avut probe, dar procurorul a zis: ”Ar fi dat, dacă avea, deci fapta există!”

„Spune tu, popo, că tu nu minţi”

„În închisoare am avut multe momente când Dumnezeu mi-a arătat că e cu mine. Eram închis la Deva, în ’48, când un maior de Securitate, văzând că nu-s vinovat de nimic, a făcut propunerea să fiu eliberat. Eram foarte mulţi, celulele erau pline şi nu mai aveau unde să-i pună pe deţinuţi. Se făcuseră carcere chiar în camerele unde eram. Aduseseră un avocat, Nasta se numea, bătrân şi bolnav. L-au închis acolo, în ţarc, să stea pe ciment cinci zile, numai în cămaşă, fără mâncare. Am forţat uşa şi am băgat o pătură şi un măr. Dar mărul a lăsat o coajă pe scândură şi maiorul a văzut-o. A întrebat cine a făcut asta şi eu am recunoscut. Cum să-l las să-i chinuie pe toţi ceilalţi, nevinovaţi? Toţi participaseră, dar eu fusesem iniţiatorul. Maiorul, Mohoreanu se chema, m-a întrebat de ce am făcut asta şi i-am spus că eu sunt nu numai deţinut, ci şi preot, şi am datoria să sar în ajutorul unui om care moare lângă mine, indiferent ce piedici am în cale. Avocatul zăcea fără apă, gemea mereu, nu-l puteam lăsa să moară lângă mine fără să-i dau o ultimă picătură de ajutor. Maiorul a promis că mă va pedepsi, dar în celelalte celule m-a dat de exemplu ca „om de onoare”, gândind că astfel va reuşi să stoarcă de la ceilalţi destăinuirile pe care le voia. De câte ori se întâmpla ceva, pe mine mă întrebă: ”Spune tu, popo, că tu nu minţi!”. Asta se întâmpla în toamna lui ’48. În ’49, de Paşti, toţi deţinuţii au cântat „Hristos a înviat!”. Atunci, Mohoreanu s-a înfuriat şi mi-a zis: „Bestie de popă! Ţi-am făcut raport favorabil, acum aici îţi putrezesc oasele! Tu ai organizat acest huliganism!”. A dat ordin să se sigileze toate geamurile şi să li se pună obloane. De atunci, în închisorile din toată ţara s-au pus obloane la ferestre şi era doar o micuţă crăpătura pe unde intra lumina, între oblon şi arcul ferestrei…

Atunci a fost un moment de cumpănă pentru mine, fiindcă m-a ameninţat că-mi va face proces. Mă gândeam ce-o să se întâmple cu toţi, că pe fiecare i-ar fi luat pentru declaraţii, ar fi făcut anchete… M-am rugat lui Dumnezeu să ieşim teferi din asta. Era ziua de Paşti. Şi chiar atunci Dumnezeu l-a oprit să mai facă rău. Era bolnav şi lua un tratament, nişte injecţii. Se vede că i-au făcut injecţia greşit, căci a murit în ziua aceea, pe loc, la vreo 10 minute după ce mă ameninţase. A fost înmormântat cu onoruri mari de către comunişti, dar nici mort Dumnezeu nu l-a iertat: o fi vrut cineva să aprindă lumânări la mormânt, dar au luat foc toate coroanele – erau vreo 200 – şi focul s-a întins în tot cimitirul. S-au speriat pompierii că arde Deva…”

„Îmi plec chipiul de ofiţer în faţa dvs.”

„Multe necazuri au fost şi când am sfinţit biserica din Vinerea, în 1958, în luna octombrie. Este o biserică mare, la a cărei sfinţire au fost peste 10.000 de oameni. Slujba a fost oficiată de 120 de preoţi. A fost ceva şocant. Pe linie de partid, au încercat să boicoteze sfinţirea. Au tăiat noaptea limba clopotului, că atunci când se suie paracliserul să tragă clopotul, să cadă şi să se producă accident, să aibă motiv să mă ancheteze. Nu era curent electric în sat, dar am făcut rost de un grup electrogen, cumpărat de la nemţi, special pentru biserică. Au băgat zahăr în benzină, ca să nu poată porni. Au adus foarte multe manifestări în sat: echipe de fotbal din Bucureşti, ca să joace la Cugir, dar cugirenii au venit la sfinţire cu prapuri, unul nu s-a dus la meci. Au adus Teatrul de păpuşi, Teatrul de Estradă din Deva, Teatrul din Petroşani şi au pus megafoanele în faţa bisericii. În sala mare a şcolii, femeile din sat aranjaseră masă pentru 500 de persoane, dar în timpul slujbei propagandiştii au aruncat toată mâncarea în drum.

Aflând de cele întâmplate, unul din preoţi a ieşit de la slujbă şi a vorbit cu gospodinele din sat, iar acestea au adus fiecare câte un covor şi au aranjat în curtea casei parohiale – care era o dărăpănătură – un fel de sală numai din covoare, creând o atmosferă deosebită. Ca să nu rămână partidul de ruşine prin acest eşec, au spus că eu am făcut toate astea, ca să compromit partidul. Au început anchetele. M-au condamnat la opt ani închisoare, scriind în acte că au găsit trei mitraliere în biserica din Vinerea, cu ocazia sfinţirii acesteia. După ce a stat două săptămâni în Vinerea, luând informaţii de la ţărani, la încheierea cercetărilor, anchetatorul meu s-a întâlnit cu unul dintre cei cărora încercase să le stoarcă declaraţii împotriva mea. Acesta i-a spus: ”Apăi, domnule, nu ştiu ce ştii, ce nu ştii despre popa nost’, da’ nu-i vinovat! A zidit 20 de ani la biserica asta şi nu şi-a însuşit nici un fir de aţă. Membrii de partid nici n-au început să zidească la Căminul Cultural, dar deja unul are casa în Cugir, unul în Orăştie… Ne bate Dumnezeu dacă cârtim!”. A rămas impresionat şi mi-a zis: „Îmi plec chipiul de ofiţer în faţa dvs.! Vă admir pentru felul cum vă iubesc oamenii. Am găsit şi pricinaşi, dar adevărul e că eu i-am creat. Dumneavoastră sunteţi trup şi suflet! Aşa am vrea să fie şi membrii noştri de partid…”. „Apăi, dacă erau aşa, nu demolau biserici!”, i-am răspuns.”

Părintele se opreşte, obosit parcă, din povestit. Nu e uşor să retrăiască momentele de cumpănă din propria viaţă, chiar dacă Dumnezeu l-a ajutat să treacă peste ele şi să le privească acum cu un fel de iertătoare detaşare. Îmi mai spune doar atât:

„Să nu scrieţi ca să mă lăudaţi, căci n-am făcut nimic deosebit. Am trăit o viaţă, poate mai altfel decât a altora, dar m-a ajutat credinţa în Dumnezeu. Poate-or fi ceva învăţăminte de tras din asta…”

(Camelia Stărcescu – Revista Formula AS numărul 491 din 2001)