Părintele Ioan și darul înainte-vederii
Prezentul material este un extras din cartea ”Jurnalul convertirii”, a cunoscutului teolog Danion Vasile. Această mărturie este scrisă din perspectiva unui om care, deși se afla sub influiența unor învățături ezoterice, străine de duhul ortodoxiei, totuși era în căutarea adevărului. Pe măsura întoarcerii la ortodoxie, vom constata cum autorul își va schimba radical convingerile greșite, inclusiv față de anumite persoane sau întâmplări. Ceea ce însă dorim să evidențiem aici, este darul înainte-vederii al părintelui Ioan Iovan:
16 mai 1992
După atâta așteptare s-a întâmplat și ceea ce așteptam de mult: am plecat spre Sfântul Ioan Evanghelistul1, la Recea. […] În oraș [Alba-Iulia n.n.] ne-au cazat niște creștini care nu ne cer nici un ban; au văzut că sunt cu noi măicuțele și au făcut milostenie. Mâine e Liturghie la Catedrală, slujește patriarhul. Maicile sunt foarte supărate pe el pentru distrugerea bisericilor, pe vremea lui Ceaușescu. Spun că e omul diavolului.
Îmi place viața curată pe care o duc. Au citit toată seara rugăciuni și au comentat scrierile maicii Veronica. Ce păcat că sunt atât de prigonite2… Nici ele nu vor să se laude din care ceruri superioare3 s-au întrupat.
Le-aș putea spune că sunt întruparea lui Rama, că eu am fost conducătorul spiritual al Orientului, dar nu vreau să creadă că mă laud; ele sunt oricum mai sus în ierarhia cosmică.
De-abia aștept să ajungem la Recea: cum o arăta Sfântul Ioan Evanghelistul? Ce onoare pentru noi, să mergem la ucenicul iubit al lui Iisus, la cel care a pus capul pe pieptul Mântuitorului… și ceilalți nu au habar de această taină.
Teoctist ar trebui să alerge să îi sărute picioarele, că doar e mai mic un patriarh decât un apostol. Da, lumea se va separa în cei care sunt cu adevărul și cei care sunt cu dogmele. În spiritele superioare și cele inferioare.
Întâlnirea cu Sfântul Ioan este pentru mine crucială; principalul motiv pentru care mai întâi am amânat plecarea la Swami Shivamurti, și apoi am renunțat la ea, a fost de a-l cunoaște pe marele apostol. Dacă nu era Sfântul Ioan, dacă nu era A.R.S.-ul4, eu eram acum între yoghini. și acolo nu îmi puteam pune în valoare harismele și misiunea mea pe această planetă.
Am auzit că la prima întâlnire sfântul se poartă mai rece cu cei care vin pentru prima dată la el, deoarece stareța mânăstirii e o securistă pusă de Patriarhie să îl supravegheze. și abia după ce te încearcă, abia după ce te gonește o dată, abia atunci îți spune mesajele pe care cerul i le pune în gură. De emoție mi-a cam trecut somnul. Dar trebuie să mă odihnesc, ca să am mintea limpede.
17 mai 1992
Unii dintre creștinii ăștia sunt niște ticăloși. Dimineață am fost la Liturghia ținută de Teoctist. La un moment dat una dintre maicile noastre a început să strige că Teoctist este securist și să spună alte lucruri adevărate. Eu auzisem că au curajul de a-l înfrunta pe patriarh, dar nu știam că o vor face și azi. Lumea a început să le bată. Au scos tot grupul nostru în pumni și picioare. Fratelui Ionel i-a țâșnit sângele pe nas. El a lovit atunci cu pumnul în tava în care se strângeau bani pentru biserică, și toate monezile au sărit în sus. A fost parcă o secvență de film. Cei care își spun creștini ne prigonesc fără teamă. Eu am încercat să îl protejez pe Ionel, ca să nu mai dea în el. Ca prin minune, pe mine m-au lăsat în pace.
A apărut și un polițist, dar i-am arătat legitimația de la Policlinica Ministerului Apărării Naționale și s-a cam speriat. A crezut că sunt cine știe ce fiu de colonel. Dacă nu aveam legitimația asta, putea fi mai rău.
Restul grupului nu mai vrea să vină la Recea, se întoarce la București. Doar eu cu Cosmina vom ajunge la mănăstire. Merită osteneala. […]
18 mai 1992
A avut loc întâlnirea cu Sfântul Ioan. Cum am ajuns la Recea, el era aproape de poarta mânăstirii. Cum ne-a văzut, a zis: „Voi sunteți yoghini, nu-i așa? Afară de aici, rătăciților! Aici e mănăstire, nu e loc pentru voi. Ce căutați în acest loc sfânt? Auzi, băiat cu fată împreună la mănăstire. Păcătoșilor, nu vă este rușine? Ați mai venit și împreună… Steineriștilor, teozofilor…“, bombănea, intrând în clădirea cu chiliile.
Nu mă așteptam la o primire atât de rece. Da, suntem yoghini sau, mai bine zis, am fost. Cosmina l-a citit pe Rudolf Steiner. Părintele făcea tot circul numai de ochii stareței, deși aceasta nu se vedea prin preajmă.
Am intrat în biserică, gândindu-ne că nu ne va scoate afară. Peste câteva clipe a intrat și părintele. Ne-a arătat cu degetul și zicea oamenilor: „Uitați-vă la ei… Credeți în reîncarnare, nu?“ „Da, am răspuns“, convins că trebuie să apăr adevărul. În fața mulțimii, de emoție, m-am zăpăcit puțin.
„Credeți că sunt Ioan Evanghelistul, nu?“ „Da“, am răspuns cu tărie. Mi s-a părut că din ochii Cosminei curgeau lacrimi. Nici ea nu se aștepta la o primire atât de războinică. Eu, care eram hotărât să primesc orice mustrare, știind că e doar de ochii lumii, rezistam eroic.
„Afară din biserică, rătăciților. Aici e Casa Domnului și dacă nu vă lepădați de rătăcire, nu aveți ce căuta în ea.“ Nu mă așteptam chiar să ne gonească din biserică. știam însă că, atât în tradiția creștină, cât și în cea orientală, învățătorul încearcă uneori răbdarea ucenicului în cele mai neașteptate moduri. și eu nu aveam de gând să cedez.
„Sunteți cu maicile de la Vladimirești, nu? Cu diavolițele alea… Ori renunțați la toate prostiile, ori plecați de aici!“
Era momentul să plecăm. Sfântul nu dădea nici un semn că ar vrea să ne comunice ceva. Ce păcat că e obligat să joace atâta teatru, numai și numai pentru a păcăli ierarhia… El tună împotriva Vladimireștiului, unde a slujit atâta vreme, unde a făcut atâtea minuni, și de fapt abia așteaptă să se întoarcă acolo. Măicuța Veronica a scos deja potirul mare cu care împărtășea el. Potirul îl așteaptă, și la vremea potrivită sfântul se va întoarce la Vladimirești. […]
19 mai 1992
Cei din București așteptau întoarcerea noastră. Nu s-au mirat de peripețiile prin care am trecut. „Sunteți tari, dacă v-a dat afară atât de brutal, prin asta a arătat cât vă apreciază. Dar data viitoare vă va spune tot ce are de spus.“
Nici nu ne-am întors bine și de-abia aștept să plec din nou la Recea. Sfântul e atât de impresionant… Nu seamănă cu ceea ce știam din icoane, pentru simplul motiv că în icoane pare tânăr. Voi face tot ce îmi stă în putință ca să mă întorc la el. […]
22 august 1992
Din nou la Recea. De astă-dată singur. Din păcate, părintele Ioan s-a arătat la fel de potrivnic învățăturilor de la Vladimirești. Nu mai știu ce să cred. Când s-a răstit la noi prima dată, credeam că joacă teatru. Dar acum nu mai avea nici un rost. Ori m-a încercat a doua oară, ori el nu este Sfântul Apostol Ioan, ci doar părintele Ioan Iovan și atât.
Dacă ar fi Sfântul Apostol, de ce nu mi-a spus nimic despre planurile sale spirituale? Dacă nu e decât părintele Ioan, înseamnă că tot ceea ce ține de Vladimirești este înșelare. Am auzit și ideea asta, că el însuși s-ar fi rupt de maicile de acolo și că tot încearcă să atragă atenția asupra pericolului pe care îl constituie acel focar.
De unde a știut că eu și Cosmina am făcut yoga? De unde a știut că suntem cu Vladimireștiul? E puțin probabil să își fi dat seama de aceasta numai privindu-ne. Cred că părintele Ioan e văzător cu duhul, așa cum se spune. și dacă Dumnezeu i-a descoperit că suntem pe un drum greșit, a făcut-o spre întoarcerea noastră.
Auzisem despre părinții care sunt văzători cu duhul, dar nu mă așteptam ca întâlnirea să fie atât de șocantă. Da, cred că părintele Ioan ne-a mustrat serios, nu doar de ochii stareței. Toată povestea cu stareța securistă îmi pare drept minciună gogonată.
Poate Cosmina și-a dat seama că părintele nu glumea. și nu mi-a zis nimic pentru că îmi vedea fanatismul. Ea, fiind mai matură decât mine, a înțeles situația. Îmi pare rău că nu a încercat să îmi deschidă ochii încă de atunci. Cred că o terminam pe loc cu toate rătăcirile.
Sunt ca o corabie care plutește în derivă. Nu știu ce să mai cred. Sunt atât de sătul de trecerea de la o rătăcire la alta… Mă voi duce prin mai multe mânăstiri, în Moldova. Acolo este centrul duhovnicesc al României. Poate mă voi lămuri acolo cum stau lucrurile.
26 august 1992
[…]
Nu îmi iese din minte a doua întâlnire cu părintele Ioan. Nu mă așteptam să mă gonească iar. De fapt, a zis că oricând voi fi gata să primesc învățătura creștină, el este dispus să mă spovedească. Oare unde o fi adevărul? Deocamdată plutesc în derivă și nu a apărut nici o luminiță. […]
7 septembrie 1992
Am ajuns iarăși la Recea. Părintele Ioan m-a primit cu dragoste. Mi-a zis să mă pregătesc pentru spovedania de mâine. Aștept cu nerăbdare clipa în care voi primi dezlegare de păcate. știu că nu sunt vrednic să mă împărtășesc, dar va veni și clipa aceea binecuvântată. În viața mea se va trage o linie clară. Voi primi puterea să mă lupt cu patimile care mă apasă, voi fi al lui Hristos. […]
11 februarie 1993
Au venit la noi la biserică așa-zisele maici din grupul de la Vladimirești. Părintele Dumitru a oprit slujba și le-a invitat să spună ce au de spus. Ele au strigat de câteva ori: „Teoctist – securist!“ și altele asemenea, dar și-au dat seama că lumea le privește cu milă și cu compătimire și s-au oprit. Părintele le-a cerut să plece și au făcut-o. Of, cum a trecut timpul! Parcă ieri făceam parte din A.R.S., parcă ieri am fost cu ele la Alba-Iulia.
Acum lucrurile mi se par cu totul altfel. Brutalitatea cu care le-au lovit atunci oamenii mi se pare oarecum explicabilă. Cei care le-au lovit erau oameni cu necazuri, cu greutăți, care veniseră la slujbă să guste puțin din liniștea comuniunii cu Dumnezeu. și când au auzit strigătele care au tulburat slujba, au lăsat la o parte liniștea și le-au gonit ca pe niște vrăjitoare. De fapt, grupul de la Vladimirești este tot un soi de grup de vrăjitoare, chiar dacă sunt mai civilizate. Nu degeaba părintele Ioan de la Recea zicea despre ele că sunt diavolițe.5
(Danion Vasile, Jurnalul convertirii. De la zeița morții la Împăratul Vieții, Editura Bunavestire, Galați, 2002, pp. 57-59, 63, 66, 110)
1. Autorul jurnalului se afla la acea vreme sub influiența ereziilor orientale, printre care și reîncarnarea. În grupul în care activa Danion Vasile la acea vreme, părintele Ioan Iovan era perceput ca fiind reîncarnarea Sf. Apostol Ioan.
2. Scrierile maicii Veronica Gurău, respectiv ”Vedeniile măicuței Veronica”, „Viața Măicuței Veronica” și ”De vorbă cu cerul și cu mine însămi”, au fost condamnate de Biserica Ortodoxă Română ca fiind cărți cu învățături potrivnice credinței ortodoxe (eretice), iar mai târziu, chiar maica Veronica le-a repudiat.
3. Aceasta este una din ereziile pe care le-a susținut și maica Veronica în cartea ”De vorbă ce cerul și cu mine însămi”: ”Am avut marea și nespusa bucurie, de a fi purtată până în Cerul sau Stratul al VII-lea, strat din care făceau parte cei doi însoțitori ai mei: Filip și Serafia. (…) Am aflat cu această ocazie că în total sunt 9 Ceruri (Straturi), care sunt de fapt, ca să zic așa, 9 Trepte de sfințenie. Sfințenia propriu-zisă începe de la Cerul al V-lea. Până la V, adică Cerurile de la I până la al IV-lea inclusiv, sunt cele în care stau sufletele venite de pe Pământ, repartizate fiecare după meritul și frumusețea hainelor pe care și le-a cucerit prin râvnă și sârguință intensă, fiecare având o anumită luminozitate, care crește odată cu treptele Cerurilor. După cum am spus, de la Cerul al V-lea încep Cerurile celor care au atins treapta sfințeniei, ale căror suflete și haine emană Lumină. Luminozitatea aceasta crește odată cu numărul Cerurilor, ajungând ca albul din V, în stratul IX (care se numește Orașul de Aur), sufletele și veșmintele să lumineze ca soarele.”
4. Asociația pentru Renașterea Spirituală (ARS), deși avea personalitate juridică în raport cu statul, totuși, față de Biserică a fost o sectă. Această sectă s-a format dintr-un mic grup de foste viețuitoare de la mănăstirea Vladimirești, iar liderul sectei nu era altcineva decât Gheorghe Vasâi, fostul soț al maicii Veronica Gurău, stareța mănăstirii Vladimirești. Grupul sectar a devenit cunoscut prin ieșirile sale spectaculoase în public, scandând lozinci în timpul sfintelor slujbe, împotriva Patriarhului Teoctist și a ierarhilor BOR.
5. Părintele Ioan Iovan a condamnat ferm abaterile grave ale acestor false călugărițe care, nu de puține ori, s-au folosit în acțiunile lor de numele și autoritatea părintelui, fapt pentru care părintele a avut mult de suferit. Într-un dialog cu părintele Remus Onișor, părintele Ioan povestește că, odată, ”m-am dus la Cernica să mă închin la moaște și fiind în mașină le-am văzut. Când m-au văzut în mașină, fuga după mine. Am vrut numai să mă închin și să mă întorc înapoi. Când m-am întors la mașină erau acolo, am întins așa palma a respingere și ele au zis: ”Dați, părinte, că ne sfințiți!”. Astea erau. Însă știți ce făceam? Pentru ca lumea să nu aibă impresia că sunt de acord cu ele și să vadă că le resping, le certam chiar și în public.” (Cuvinte împărtășite de părintele Ioan și maica stareță Cristina, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 103)
ko_rina
ianuarie 6, 2013 @ 7:00 pm
Foarte interesant.