„Părintele Ioan Ştefan Boboc a fost un sfânt neînfrânt de toate vicisitudinile prin care a trecut”

În anul 1943 mi-am petrecut vacanţa de Sf. Paşti în localitatea Cislău din judeţul Buzău. În curtea Oficiului poştal unde locuiam a intrat într-o zi un preot tânăr. Ca elev în clasa I a Seminarului Teologic din Buzău desigur că mă atrăgea persoana oricărui preot. Interesându-mă, am aflat că cel care trecuse pe lângă noi era Părintele Ioan Şt. Boboc de la parohia Bărăşti – Scărişoara. În câteva minute am simţit că am văzut un slujitor al Domnului parcă altfel decât ceilalţi. Chiar dacă eram în fond un copil, avusesem prilejul să cunosc atâţia preoţi în instituţia şi în oraşul în care îmi începusem studiile teologice. Totuşi nici unul nu mă captivase de la prima privire…

Învăluia pe oameni cu o privire care parcă ţintea în realitate, şi prea devreme, la împărăţia cea de dincolo de veacul acesta. Se simţea din primele clipe că el nu umblă după chiverniseala pământească obişnuită. Pe enoriaşi îi domina prin tăcere şi prin acea demnitate izvorâtă din prezenţa lucrătoare a iubirii şi a credinţei în Dumnezeu. Din această pricină, mulţi i se supuneau de la început, pentru ca până în sfârşit să-l urmeze şi mai mulţi. Gândurile duhovniceşti ale acestui slujitor şi proiectele creştine pe care le propovăduia plăcea ascultătorilor, dar nu-i mobiliza uşor. Ele se dovedeau prea înalte faţă de mijlocia lor spirituală. De aceea de unii era iubit în timp ce de alţii era câteodată nesocotit. Poate că aceştia din urmă îl şi dispreţuiau cu sentimentul care se opune şi precede convertirea lor. Era „ura” nepotrivirii dintre fierbinţeala apostolului şi sufletul călduţ cu care el să se confrunte, după îndemnul Apocalipsului…

Nenumărate neplăceri a trebuit să îndure râvnitorul păstor de la „căldiceii” din jur, deranjaţi în rutina lor ruinătoare. Aceştia se simţeau stânjeniţi nu numai că preotul de la Scărişoara era un „mistic” (greu păcat şi atunci şi mai în urmă!) ci şi pentru că nu accepta remunerarea slujbelor sale. Cel care se retrăgea săptămânal în pădure, pentru înfrânare, rugăciune şi contemplare, după pilda ­Sfinţilor Părinţi, recomanda altora „cămara milosteniei” din tinda bisericii, dar o practica el mai întâi. Şi în mod sincer…

Cu un program duhovnicesc atât de sever de desăvârşire personală a preotului şi, prin el, a parohiei, Părintele Ioan nu putea să nu fie taxat de „prea habotnic”, de „exagerat”, de „deplasat”. În cazul hăitaşilor care i-au pregătit o Golgotă fără sfârşit, o simpatie platonică faţă de un curent politic naţionalist le-a servit de pretext de neiertat. Pentru moralitatea şi pentru manifestările sincere de iubire a aproapelui, a oricărui om, n-au îndrăznit să-l atace direct. Au făcut-o însă prin spate, prin intermediul ipochimenilor condamnaţi în orice veac să-şi lingă lanţurile de la picioare. Calea insinuărilor şi a şicanării nu are sfârşit.

Este drept că el nu era nici în simpatia administraţiei bisericeşti. Activitatea evanghelică austeră a Părintelui Ioan de o viaţă s-ar fi simţit înlănţuită doar cu atât. Şi atunci el, omul senin al localismului creator, a devenit surghiunit; el, apostolul cel mai paşnic,  a trebuit să fie socotit indezirabil şi prigonit…

După părerea enoriaşilor săi din atâtea locuri, a Arhim. Cleopa Ilie, a Pr.Prof. Dr. Constantin Galeriu, a Pr.Prof. Ioan Buga, a Pr. Constantin Sburlan, urmaşul său la parohia Călţuna, el a rămas „un om deosebit”, „curat la suflet”, apreciat şi regretat de mulţi păstoriţi. După modestul nostru simţământ de odinioară şi de astăzi, Pr. Ioan Şt. Boboc a fost un sfânt neînfrânt de toate vicisitudinile prin care a trecut.

El este din rândul preoţimii de mir ortodoxe, corespondentul Cuviosului Ioan Iacob Hozevitul, dintre monahi. 

(Pr. Gheorghe I. Drăgulin – Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-9, 1991, Bucureşti, p. 96)