Părintele Iulian în temnița Aiudului
L-am cunoscut pe Părintele Iulian la Aiud… era prin ’63. Ne aflam într-o cameră de tranziție, la secţie, unde veneau oameni din alte închisori – erau vreo 80-100 – printre care se afla şi Părintele Stoicescu: înalt, frumos, fără barbă – acolo nu se admitea barba la preoți – drept ca un brad. Ne-am împrietenit imediat, în două sau trei zile, când, a venit în vizită la noi colonelul Crăciun (comandantul închisorii Aiud, n.n.) cu tot „statul major” – maiori, căpitani, plutonieri… S-a oprit in uşă (el ştia cine e fiecare, avea rapoartele):
– Am venit să vă propun să lucrati in fabrică”.
Era în ’63, spre sfârşitul reeducării şi îi băga in fabrică pe cei care erau sănătoşi, tineri.
– Tu care stai acolo cu fruntea lată… ai fost preot?
– Sunt preot, domnule colonel – noi ținusem nişte rugăciuni în comun acolo, deşi pe oameni nu-i cunoşteam –
– Roagă-te cât vrei tu, până-ţi toceşti genunchii, dar să nu aud că faci apologie, că o pățeşti cu mine! Cunosc preoții cum sunt, nişte ticăloşi, luați femeile la spovedit…
Părintele Stoicescu era împietrit.
– Mai crezi în Dumnezeu?
– Domnule colonel, cred în Dumnezeu!
– Măi, să nu te apuci să faci apologia credinţei, că…
Pe Părintele l-a dus în fabrică. Un timp nu l-am văzut. Când, după trei luni, m-am dus şi eu în fabrică, am stat în aceeaşi cameră cu el, acolo la secţie şi Părintele era lângă mine. Atunci ne-am cunoscut mai bine -, am stat până la eliberare, vreo cinci luni. În camera 7 în care am stat eram vreo 40 de inşi. În fabrică ne-au pus la sobe… lucram chiar cu el, îl ajutam cu scule, vorbeam…
Au început să preseze pentru reeducare. Stând de vorbă cu dânsul şi cu alţii, am hotărat să nu luăm parte la reeducare.
Părintele avea o atitudine excepțională. Adică, fără nici un compromis: el, tot pe linia Bisericii. Veneau diferiţi oameni acolo, în fabrică, îi spovedea – nu puteau să supravegheze pe fiecare, eram vreo 200 – veneau să-i spună oamenii necazurile, ce griji aveau, de familie, de credinţă…
Nu-l vedeai când se roagă. Niciodată nu l-ai văzut supărat, mânios pe cineva, niciodată nu s-a uitat în fundul gamelei, niciodată n-a cerut surplus de mâncare.
Era dintr-o bucată.
Îl iubeam aşa de mult.. Era deasupra lucrurilor acestora. El era cu Dumnezeu.
Am stat ani de zile alături de el, aici, afară. Ne vedeam cel puţin o dată pe săptămână și am trimis zeci de oameni să se spovedească şi să se împărtășească la el – studenţi, ingineri, doctori…
(Mărturia fostului deținut politic Romeo Pușcașu – Un preot de foc. Părintele Iulian, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 150-151)