Părintele Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oaşa – „Nu e treabă de călugăr, dar dacă n-o făcea un călugăr, n-o făcea nimeni”

Născut în 1974 la Reşita, a urmat Facultatea de Drept din Timişoara, unde a intrat în A.S.C.O.R. şi a apucat, cu nădejde, pe calea credinţei. În 1996, a devenit frate la mănăstirea Poşaga (Alba). Din 2000, obştea de la Poşaga s-a mutat la Oaşa, în Munţii Sureanu, la 1.400 de metri deasupra lumii. După alţi câţiva ani de nevoinţe, monahul Moise Iorgovan a început un proiect cultural, care avea să-l acapareze total: o cronică documentară, filmată şi scrisă, despre suferinţele din închisorile comuniste din România şi Basarabia, mărturisite de foşti deţinuţi politici. Un demers nobil şi temerar, despre frumuseţea credinţei în temniţă.

Un Pateric al puşcăriilor comuniste

– Părinte, de câţiva ani încoace aţi schimbat chilia mănăstirească pe arhivele Securităţii şi truda în obşte pe mânuirea reportofonului şi a camerei video. Cum v-aţi apropiat de suferinţele închisorilor comuniste?

– Pe când eram student, am citit „Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt, care m-a impresionat foarte mult. Tot pe atunci mi-a crescut interesul pentru memorialistică şi, după o vreme, nu m-am mulţumit cu cărţi, ci am vrut să-i cunosc pe cei care îşi publicau amintirile din închisoare. Primii foşti deţinuţi pe care i-am cunoscut au fost doi preoţi din Hunedoara, Părintele Oprea Crăciun de la Cincis şi Părintele Ioan Săbău, din Folt, amândoi mari duhovnici. Ei au început să-mi deschidă ochii cu adevărat. Pe urmă, am ajuns la Părintele Iustin Parvu de la Petru Vodă, care ulterior mi-a devenit duhovnic, şi l-am cunoscut pe Părintele Gheorghe Calciu. Încet, încet, am realizat că sunt goluri mari în informaţia publică, privind credinţa celor din închisori şi mărturisirea lui Hristos, pe care au făcut-o, unii cu preţul vieţii. Aşa m-am hotărât să adun documente pentru o carte despre Valeriu Gafencu, dar nu pentru public, ci pentru mine, ca să mă dumiresc. Părintele Calciu, pe care l-am invitat la mănăstirea Oaşa, în 2004, m-a încurajat să o scriu şi să o public, să le împărtăşesc şi altora ce am aflat. IPS Andrei Andreicut, arhiepiscopul Albei pe atunci, mi-a dat binecuvântare şi sprijin. La fel, părintele Iustin Miron, stareţul mănăstirii Oaşa. Documentându-mă pentru cartea despre Gafencu, am aflat despre foarte multe alte vieţi pilduitoare de oameni exemplari, despre o credinţă foarte puternică şi frumoasă în temniţă. Aşa mi-a venit ideea să fac un Pateric al puşcăriilor comuniste, o carte cu vieţi de oameni îmbunătăţiţi sau sfinţiţi în temniţă. Am luat binecuvântare şi pentru această lucrare şi am mers mai departe.

– Cat a durat documentarea?

– Am început în anul 2004, pentru cartea despre Gafencu, care a apărut în 2007. În acea perioadă, făceam expediţii de cercetare câteva săptămâni, de două ori pe an; intervievam supravieţuitori ai închisorilor care l-au cunoscut, studiam în arhivele CNSAS… Însă, din anul 2006 şi până în 2011, documentarea pentru Pateric a devenit ocupaţie preponderentă, şi la mănăstire am ajuns să fiu musafir. Sigur că mergeam des, şi la Oaşa, şi la Petru Vodă, să mă liniştesc, să caut sfat, dar nu am mai putut duce viaţă de obşte, şi toată concentrarea mea a fost pe această descoperire a Ortodoxiei din rezistenţa anticomunistă. Am avut parte de multă înţelegere, şi din partea părintelui stareţ Iustin, şi a Înaltului Andrei, şi a Înaltului Irineu, actualul arhiepiscop al Albei. E drept că nici nu i-am făcut de ruşine, m-am purtat cum se cuvine peste tot, iar după un timp, au văzut şi rezultatele acestei zbateri: cărţile şi filmele. Asta nu era o treabă pe care trebuia s-o facă un călugăr. Dar dacă n-o făcea un călugăr, n-o făcea nimeni, pentru că nu avea nimeni timp să se dedice, să umble atâta prin ţară; nici nu acceptau mulţi regimul de viaţă pe care l-am avut eu, mereu pe drumuri, dormind prin gări, stând la ocazie, cu rucsacul în spate, la pomana tuturor. Din punct de vedere monahal am suportat foarte multe lipsuri şi căderi, dar cred că a meritat. A fost o ocazie pe „ultima sută de metri” de a-i cunoaşte pe bătrânii foşti deţinuţi politic şi, practic, de a-i „spovedi”. E important, pentru că nu toţi şi-au scris experienţele carcerale. Şi oamenii ăştia sunt atât de bătrâni, pleacă unul câte unul, într-un ritm înfiorător de rapid. Pe urmă, a fost munca în arhive. Nu în ultimul rând, am avut ocazia să cunosc mai bine ţara şi oamenii, în general. Şi asta m-a făcut foarte optimist. Pentru că am sesizat o mare sete de Dumnezeu la poporul ăsta şi pentru că am văzut că se pot face lucruri minunate, fără resurse mari.

„Sunt multe lecţii de învăţat”

– Toate astea te formează şi duhovniceşte…

– Da, într-un fel, pentru că ai modele şi ajungi să cunoşti mai bine Ortodoxia. Îţi schimbă mult viziunea. De pildă, pe vremea când mă convertisem, în studenţie, eram foarte dur şi intransigent în credinţa mea, voiam ca toţi să se schimbe odată cu mine, şi repede. Nu mai aveam răbdare cu nimeni, iar relaţiile cu ceilalţi sufereau. Or, în acest nesfârşit pelerinaj al meu pe la supravieţuitorii puşcăriilor comuniste, am înţeles că Ortodoxia înseamnă, în primul rând, dragoste şi înţelegere faţă de neputinţele celorlalţi, şi că eu trebuie să mi-i apropii, să fac primul pas către ei.

– După 22 de ani de la căderea comunismului, oare mai interesează pe cineva ce s-a întâmplat în acel regim?

– Există un interes pentru acest capitol de istorie, după cum o arată tirajele mari vândute din cărţile de profil. Iar în discuţiile mele de la om la om, am constatat în rândul ortodocşilor o mare aşteptare şi o căutare a literaturii despre credinţă în puşcărie. Apoi, demersul meu nu e unul strict istoric, ci şi duhovnicesc. În închisori s-a suferit pentru Hristos, iar mulţi au supravieţuit numai datorită credinţei lor. Cred că sunt foarte multe lecţii de învăţat din această istorie, mai ales pentru că prezentăm toate materialele într-o cheie spirituală. Bineînţeles, nu sunt biografii romanţate, care doar să trezească evlavia cititorului, ci lucruri serioase: mărturii, documente, extrase din alte scrieri care completează sau susţin afirmaţiile unor intervievaţi… Dar toate puse în pagină cu suflet, aşa cum le-am primit de la cei care au mărturisit. Aş fi bucuros dacă cititorul, dincolo de nivelul ăsta prim, al unor întâmplări extraordinare, al unor minuni, al unor destine fioroase, ar ajunge la o înţelegere adâncă a credinţei în Dumnezeu, a relaţiei cu aproapele, a rostului unui neam… Pentru că, după cum spunea Părintele Roman Braga, care a trecut prin groaznicul experiment al „reeducării” de la Piteşti: „Nu are sens să vorbim despre ororile care au fost prin închisori, ci despre biruinţele noastre sufleteşti, care s-au întâmplat acolo”. Aceste mărturii poartă în spate o jertfă şi o putere dumnezeiască şi, odată ce le-ai citit sau auzit, nu poţi rămâne indiferent. Să vă dau un exemplu. Cineva mi-a cerut prin poştă cartea despre Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor, şi, după ce a citit-o, mi-a scris: „Părinte, am stat o noapte să citesc cartea şi am plâns aşa cum n-am mai plâns din copilărie. Mi-am dat seama că, prin comparaţie cu crucea lor, crucea mea nu e decât o surcică. Spun asta pentru că mă hotărâsem, cu două zile înainte, să-mi părăsesc cei doi copii şi soţul care e alcoolic şi se poartă foarte rău cu mine şi mă bate. Iar acum, am înţeles că dacă cei din închisori au răbdat, cu credinţă, grozăvii mai mari, pot răbda şi eu, iar Dumnezeu se va milostivi de mine”.

– Ştim că o serie de martiri ai temniţelor sunt deja veneraţi ca sfinţi. Mă gândesc la Valeriu Gafencu, la părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor)… Mai poate funcţiona în lumea de azi modelul sfinţilor din închisori?

– Da, modelul sfinţilor din închisori este unul care mai poate fi urmat, căci poporul, cum spuneam, are o mare nevoie de Hristos, şi pentru a nădăjdui întru El are nevoie şi de sacrificiul unor oameni „obişnuiţi”.

„Călăii comunismului au şlefuit o generaţie capabilă să ierte”

– Aveţi date care să justifice, fără drept de apel, canonizarea unora dintre cei care s-au jertfit în închisorile comuniste?

– Eu am o perspectivă mai largă asupra a ceea ce aş numi lecţia de spiritualitate a rezistenţei anticomuniste, în care intră şi sfinţii închisorilor, care-şi aşteaptă canonizarea, şi luptătorii din munţi, şi cei trecuţi prin „reeducări”, şi cei deportaţi, şi femeile care au intrat în închisoare, dar şi mamele, soţiile şi surorile celor care au fost închişi. Pentru că astăzi vorbesc foarte mulţi de canonizarea sfinţilor din închisori, ca şi cum asta ar fi totul. Or, nu e totul. Cu date certe, nu ştiu dacă am putea canoniza 20 de persoane (eu sunt de părere că trebuie canonizate câteva vârfuri, cum e Valeriu Gafencu, iar pentru ceilalţi trebuie făcută o zi de pomenire comună, pentru că sunt mult mai mulţi, dar n-ai probe pentru toţi). Eu cred că sunt mult mai multe lucruri de învăţat, din punct de vedere duhovnicesc, şi de la foşti deţinuţi, care nu sunt sfinţi. De exemplu, am putea învăţa iertarea. D-na Aspazia Oţel Petrescu, fosta deţinută politic, spunea: „E cumplit să afli pe propria piele că nu există Înviere fără răstignire, dar la capătul suferinţelor, mucenicii au primit darul de a iubi şi de a ierta”. Fără să vrea, călăii comunismului au şlefuit o generaţie capabilă să ierte. În opinia mea, asta e cea mai importantă lecţie pe care o învăţăm din toate aceste mărturii strânse de mine. Pentru că altfel n-aş fi făcut decât să sporesc cantitatea de oroare din lume. Suferinţa, dacă nu este cuminecată cu iertarea, se transformă într-un păcat: în ţinerea de minte a raului. Şi aici, şi noi, ortodocşii, mai avem foarte mult de lucrat cu noi înşine. Suntem foarte încrâncenaţi deseori, pentru că ne oprim numai la partea de oroare, de durere, fără să vedem transfigurarea. De la un fost deţinut politic basarabean, am cules o vorbă, cu adevărat de Pateric de secol XX: „Comunismul mai are o singură şansă să supravieţuiască: prin ura, prin răzbunarea, prin răul din sufletele noastre, pe care le-a semănat decenii la rând”. Ar fi bine să medităm la asta şi să ne deschidem sufletele spre iertare.

– Din perspectiva aceasta, înţeleg că un călugăr, care e cu ochii îndreptaţi mai mult spre lumină decât spre întuneric, a fost mai potrivit să conducă acest proiect.

– Aşa a dat Dumnezeu. Altminteri, nu e caracteristic pentru un călugăr să aibă atâta autonomie câtă am avut eu. Am avut atâta înţelegere, şi de la episcop, şi de la duhovnic, şi de la stareţ, şi asta mi-a oferit mult timp. Nu cred că altcineva ar fi putut să facă asta. A fost bine că m-am apucat de aşa ceva după zece ani de mănăstire, şi nu chiar de la început, că probabil aş fi fost doborât sufleteşte. Pe undeva, de-abia aştept să termin lucrurile astea, care îmi sunt o povară, şi să mă trag la mănăstire, să-mi văd de călugărie.

„Basarabia este cea mai mucenicită parte a pământului românesc”

– Aţi început lucrul la o carte şi aţi ajuns să faceţi zece. În plus, aţi filmat toate interviurile pe care le-aţi luat foştilor deţinuţi politic, constituind astfel o nepreţuită arhiva documentară.

– Ideea de a face o arhivă video, cu înregistrări cu foşti deţinuţi politici, a apărut în 2010, într-un grup de oameni inimoşi, între care Dan Puric şi d-l dr. Pavel Chirilă. Eu am mers să le iau interviuri, şi atunci a apărut ideea cu cele două iniţiative, hotărând să facem o serie de cărţi însoţite de filme, serie pe care am pus-o sub îndemnul unui martir, Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”. Evident că n-aş fi reuşit, dacă nişte oameni cu posibilităţi, cu credinţă şi cu dragoste de neam nu mi-ar fi pus la dispoziţie o echipă de filmare mai bine de un an şi jumătate, dacă alţii nu m-ar fi ajutat material şi aşa mai departe.

Am filmat sute de ore de interviuri, cu 100 de foşti deţinuţi politic din România şi alţi 40 din Republica Moldova. Iniţial, am gândit o carte cu portrete de oameni deosebiţi, care au fost în închisorile comuniste şi cu întâmplări relevante din punct de vedere spiritual. Dar am ajuns la o lucrare care va fi în mai multe volume, cel puţin zece, şi cu 20-30 de documentare video pe DVD. Restul materialului brut va rămâne la firma care a filmat, până când se va construi Memorialul de la Râpă Robilor din Aiud, unde, probabil, va fi depozitat, pentru a putea fi cercetat de istoricii interesaţi.

– Seria „Să nu ne răzbunaţi!” debutează cu un volum de mărturii despre deportările românilor basarabeni, care vine la pachet cu trei filme complementare. Ele se află deja pe piaţă. De ce aţi început cu Basarabia?

– Pentru că Basarabia sub comunism este pentru noi aproape necunoscută, pentru că şi cronologic, basarabenii au fost loviţi primii de comunism, şi pentru că acolo comunismul a fost mai dur decât la noi. Despre suferinţele românilor dintre graniţele României de azi s-a scris şi s-a vorbit destul de mult, dar despre ce au pătimit basarabenii ştim foarte puţin. Între filmele cu Basarabia va fi şi unul despre prigoana religioasă, care acolo a fost devastatoare: din 1.200 de biserici, 200 au mai rămas deschise sub comunism; un preot la 10-20 de sate. Şi a fost dublată de persecuţia pe motive etnice, căci românii din Basarabia trebuiau rusificaţi. Limba română, identitatea românească, alfabetul latin, istoria românească au fost lovite cu forţa urii.

Abia când stai de vorbă cu oamenii care au prins evoluţia răului de la început, îţi dai seama prin ce au trecut basarabenii, şi că Basarabia este cea mai mucenicită parte a pământului românesc. Spunea undeva Grigore Vieru un adevăr cutremurător: „Puneţi una lângă alta petele de sânge de pe cămăşile noastre şi veţi avea harta Basarabiei”. E o minune că după ce au trecut prin acest proces de deznaţionalizare şi ateizare, într-o parte dintre ei, au mai rămas vii credinţa şi românismul. Ar trebui să le aflăm drama şi să ne purtăm cu ei cu mai mare delicateţe şi înţelegere. I-ai scos din incendiu şi le reproşezi că sunt pe trei sferturi arşi! Dar cum să fie altfel decât mutilaţi? Am să vă spun ceva, care poate o să tulbure pe multă lume: într-un fel, e mai bine că re-unirea noastră s-a amânat. Şi acum, dacă s-ar face unirea, i-am dezamăgi cumplit pe basarabeni.

„Suntem la momentul semănatului”

– Ce aşteptări aveţi de la acest proiect, ce nădăjduiţi să se întâmple după ce veţi termina de difuzat cărţile şi filmele?

– Nu am aşteptări exagerate. Suntem la momentul semănatului şi cred că mărturiile acestea vor rodi în sufletul oamenilor şi îi vor trezi pe mulţi. Eu însumi, prin acest proiect, am primit răspunsul la nişte căutări. Şi de aici încolo, mi s-a aşezat o pace în suflet. Aş spune că sunt fericit, pentru că am înţeles specificul naţional al Ortodoxiei noastre şi mi l-am însuşit.

(Interviu realizat de Claudiu Târziu – Revista Formula As, numărul 1119, anul 2012)