Părintele Roman Braga. O legendă a Ortodoxiei universale

În instrucţiunile pe care Părintele Roman le-a dat privitor la moartea şi înmormântarea sa, acesta a spus clar că nu dorește să i se aducă elogii. Dar, ca unul dintre numeroșii săi fii duhovniceşti care iubeam atât de mult să îi ascultăm cuvântul de la sfârşitul Liturghiei, aş dori să ofer cu smerenie, dragoste și gratitudine adâncă observațiile mele, ca unul dintre doctorii săi, pentru a da mărturie despre ultimul cuvânt oferit nouă de domnealui atunci când i se apropia sfârșitul.

Părintele Roman ne-a încurajat totdeauna să ne gândim la rugăciune ca la un dialog continuu cu Dumnezeu; nimic, nici o activitate, oricât de trivială în aparență, nu este în afara Providenței, dragostei și grijii lui Dumnezeu pentru creaturile sale.

 Și aşa a şi fost în lunga etapă finală a călătoriei sale către Împărăție. Drumul său către moarte a fost unul al rugăciunii neîncetate. Întotdeauna prezent, ca o făclie care îi lumina calea în aceste multe luni de zile de declin fizic și suferință, a fost preceptul formulat de părintele său duhovnic din tinerețe, Părintele Cleopa de la Sihăstria: „Răbdare, răbdare, răbdare!”. El era literalmente o icoană a îndemnului lui Hristos consemnat în Evanghelie: „Prin răbdarea voastră vă veți dobândi sufletele voastre” ^{(Luca 21, 19)}.

În aceeași Evanghelie, Domnul nostru mai spune: „Fericiți cei săraci…” ^{(Luca 6, 20)}. Părintele Roman, ca monah, deja îmbrățișa voluntar sfânta sărăcie, dar în acești ultimi doi ani de viață a primit harul să experieze sărăcia absolută a celui care moare, o chenoză foarte lentă, o golire de sine completă, asemenea Domnului său crucificat.

Nu a avut nici o ezitare, nu a opus nici un fel de rezistență, nu a încercat să se târguiască, a acceptat total orice s-ar fi întâmplat, orice incertitudine și suferință. Când a împlinit 93 de ani, cu doar câteva săptămâni înainte de moartea sa, a fost întrebat dacă ar trebui să i se cânte tradiționala urare „La mulți ani!”. Răspunsul său a cuprins esența vieții creștin-ortodoxe: „Nu! În sfârșit, am început să învăț cum să mor”.

Când era întrebat politicos cum se mai simte, el răspundea deseori zâmbind: „Aștept”. Acea simplă propoziție – „Aștept” – trebuie plasată în contextul devotamentului său disciplinar pentru pravila sa de zi cu zi, care l-a susținut și l-a ajutat să depășească încercările îndelungate. Cu adevărat este improbabil să fi trăit atât de mult, fiind literalmente devorat de boala sa, fără disciplina vieții sale de rugăciune. Nu numai că a trăit într-un dialog continuu cu Dumnezeu, ci a făcut din împărtășire și din viața sacramentală a Bisericii miezul acestei relații vindecătoare cu Dumnezeu. Fiind înarmat cu rugăciunea continuă, a reușit să facă față pierderilor graduale, întâi pierderea capacității de a sta în picioare și a sluji ca preot la altar, mai târziu pierderea posibilității de a participa la Liturghie șezând în scaunul cu rotile, iar în final pierderea chiar a putinței de a se ridica din pat pentru a-și face pravila zilnică. Și totuși, fiind imobilizat la pat, a continuat să se roage cu rugăciunea chintesențială a penitentului creștin: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Când, într-un final, l-a părăsit până și vorbirea, în liniște își făcea semnul crucii pentru că își însușise, în tăcere, limba paradisului.

Din grija sa constantă pentru ceilalți și ca un învățător desăvârșit, uneori, în pofida grelelor încercări prin care trecea, se oprea și ne învăța. Nu-i scăpa din atenție nici o faptă, nici un cât de mic act de bunătate. Chiar și când părea să doarmă datorită epuizării sau să se roage adânc, întotdeauna spunea „Mulțumesc”, lucru de care îngrijitorii săi se minunau întotdeauna și pe care îl prețuiau în taină cu multă gratitudine. Când nu a mai putut să se miște, în loc să se plângă a spus simplu: „Nu-mi mai pot folosi picioarele, așa că trebuie să mă las mai mult în voia Domnului”. Iar referitor la întreruperea pravilei sale monastice pe care o ținea de atât de multă vreme a spus: „Pur și simplu nu mai pot s-o fac. Domnul trebuie să o continue”. Este foarte sâcâitor să mori. Spre sfârșitul declinului său îndelungat, părintele Roman a exprimat această realitate spunând: „Să mori este foarte dificil”. Dar a trecut peste această dificultate însușindu-și disciplina monastică de a accepta cu bucurie cele ultra mundane. A luptat cu plictiseala, durerea și frustrarea suferinței sale progresive îmbrățișând micile bucurii. Nici unul dintre cei care am fost martori plăcerii sale copilărești de a mânca înghețată nu se va mai gândi la acest desert fără să-și amintească spusele părintelui că „monahii sunt copii cu barbă”.

Este un har imens să fii martor al suferinței unui muribund, mai ales când acesta radiază dragostea lui Dumnezeu. Creează o dorință de a-l urma pe cel iubit până la capăt,  dar totuși fiecare moarte este până la urmă o experiență solitară. Cu multă delicatețe, Părintele Roman ne-a permis să călătorim cu el și să devenim martori ai suferinței sale prin moarte către viața adevărată. Paradoxul suferinței este faptul că noi suferim atât singuri, cât și împreună. Dragostea este cea care acoperă distanța dintre noi. Slavă lui Dumnezeu că acest om, care a suferit atât de mult la începutul vieții sale, a fost înconjurat de o comunitate iubitoare la sfârșitul timpului său pământesc.

Declinul lent al Părintelui Roman de pe parcursul ultimilor doi ani a fost un fel de partea a doua a Sfintei Liturghii, Liturghia credincioșilor, în care, conform propriului său ritm duhovnicesc, comuniunea sa cu Dumnezeu s-a desăvârșit în suferință sau, cum spunea Sfântul Pavel, puterea Domnului întru slăbiciunea lui s-a desăvârșit. Sănătatea lui spirituală și vindecarea finală au fost marcate de adânca sa smerenie și devotamentul pentru Euharistie, la care spunea: „Nu sunt vrednic să mă apropii de Tine, Doamne, dar nu pot trăi fără Tine”.

Părintele Roman a făcut odată o observație profundă, aceea că „suferința este sursa culturii”. Modul în care noi, creștinii, suferim poate fie să îmbogățească, fie să diminueze esența sau sufletul culturii noastre. Așa că privim spre sfinții din vremurile de demult și către martorii contemporani, ca Părintele Roman, ca spre niște modele și ghizi în propria noastră suferință.

Mulțumim, Părinte Roman, pentru că ne-ai învățat până la sfârșit. Te rugăm să te rogi continuu pentru fiii tăi duhovnicești și pentru întreaga Biserică.

(Dr. Dan Hinshaw, „Părintele Roman Braga. O legendă a Ortodoxiei universale” în Revista Lumea Monahilor nr. 95, mai 2015, pp. 33-35)