Părintele Sinesie Ioja – „Avea o voce blândă şi cu multă bunătate în ea”

Într-o bună zi, cu noaptea în cap, se deschide cu zgomot uşa camerei şi ne anunţă să ne luăm bagajele şi să ieşim afară. Acum mă despart de copiii mei. Deşi îi pregătisem din timp pentru acest eveniment, totuşi ne-am despărţit tare greu.

Unul câte unul, cum eram strigaţi după tabel, eram conduşi la butucul cu lanţuri. Nu toţi au fost legaţi în lanţuri. Numai aceia care erau consideraţi mai periculoşi şi şefii de loturi. Eu am fost legat în lanţuri împreuna cu părintele Ioja Sinezei, din comuna Ranusa, jud. Arad. Era un om blând şi bun, cu multă dragoste faţă de om şi cu multă credinţă în Dumnezeu. Suntem amândoi ferecaţi în lanţuri grele. Cătuşele erau groase şi late, reci, ca-n timp de iarnă. Eram pe la sfârşitul lui ianuarie 1950. Părintele Ioja Sinezie era legat de piciorul stâng. Trebuie să fim foarte atenţi şi să păşim deodată amândoi, că altfel ne împiedicam, sau ne trăgeam unul pe altul.

Aşa ne-am dus zilele, legaţi în cătuşe şi lanţuri grele. Aşa am dormit, aşa am mers împreuna la WC. Ne uităm unul la altul cu resemnare şi cu speranţa că odată vom scăpa. Blândele priviri ale părintelui Sinezie mă încurajau. Era mai bătrân ca mine. Avea peste 40 de ani. În cătuşe şi lanţuri grele străbăteam în timp spre temniţa grea Aiudul, spre Aiudul nebunul din blestemul lui Radu Gyr.

Lotul nostru era de 30 de oameni. În drum spre mașina-dubă, se realiza simfonia lanţurilor grele. Şi acum păstrez în suflet zornăitul lor de metal ucigător. Am trăit zile de urcuş greu de moarte, urcuş greu spre zări de altă lumină, lumina libertăţii pe care acum o plătim scump. Alţii au plătit-o cu viaţa. Ajunşi la dubă, ne urcăm foarte greu cu lanţurile la picioare. Împinşi şi înjuraţi de gardieni, ne-am suit zdrelindu-ne pielea de pe picioare. Cătuşa, fiind grea, rodea prin ciorapii subţiri. Cu chiu, cu vai, intrăm în maşină. Ajunşi la gară, ne aştepta vagonul dubă. Era un vagon special construit pentru deţinuţi, prevăzut cu uşi metalice grele şi cu geamuri cu gratii solide. La gară a fost un alt chin pentru noi, trebuind să ne dăm cu greu jos şi să urcăm în vagonul-dubă. Ne ajutau înjurăturile şi pumnii gardienilor. De acum, spre necunoscut.

Nimeni nu ne spune un cuvânt despre ținta drumului. Era un secret al lor. Făcea parte din mijloacele de tortură. Cu părintele Sinezie lângă mine, pe scaun, în vagon, ne ducem amândoi amarul.

Avea o voce blândă şi cu multă bunătate în ea. Îţi descreţea fruntea şi mai uitai de necazuri. Era înzestrat cu darul preoţiei. După o zi şi o noapte de mers pe drum de fier, am ajuns într-o gară. Era Aiudul. De la gară ne-am urcat într-o mașină-dubă. Ne mai învăţasem cu lanţurile. Uneori ne mai şi amuzam. Ajunşi la Aiud, ne conduc o droaie de gardieni într-o curte mică. Tot timpul ni se adresau cu “banditule, bandiţilor”.

Pe rând, unul după altul, ajungem la un butuc, unde un deţinut de drept comun, fierar de meserie, cu o daltă şi un ciocan în mână, ne taie lanţurile de la picioare. După fiecare lanţ căzut jos se auzea câte un oftat de eliberare. De aici, în coloană de câte doi, ajungem într-o secţie cu multe camere mai mari. Era secţia a II-a din Aiud.

Iată-ne şi-n vestitul Aiud, locul de osândă al nostru pentru mulţi ani.

***

Părintele Sinesie Ioja a murit bolnav de tuberculoză la Târgu-Ocna, după mulţi ani de temniţă.¹

(Anastasie Berzescu – Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului, Timişoara, Editura Marineasa, 1999, p. 125-126)

1. Conform cercetărilor făcute de istoricul Adrian Nicolae Pectu, părintele Sinesie Ioja a trecut la cele veșnice în data de 2/3 august 1958, la penitenciarul Văcărești. Cauza, potrivit certificatului de deces, a fost „contuzie forte cranio-encefalită, fractură de bază”. (ACNSAS, fond Penal, dosar 689, vol. 2, f. 78, 80, 81)