Părintele Sofian cel Blând

În serviciul în care mă aflam, cineva m-a sfătuit să merg la Sfânta Mânăstire Antim, unde sunt slujbe frumoase, un cor minunat și multă pace. M-a asigurat că o să-mi placă și o să mă simt bine.

Am sosit la sfârșitul vecerniei și erau doar cei care-l așteptau pe Părintele Sofian pentru spovedit. Eu nu cunoșteam rânduielile și nici pe Părintale Sofian. Am pășit ușor emoționată spre icoane, să mă închin și deodată a apărut Părintele, care m-a întrebat cu o voce caldă: „Dumneavoastră doriți să vă spovediți ?” Încurcată, am răspuns: „Nu, nu m-am spovedit niciodată!” Nu a schițat nici un gest de mirare și liniștit, mi-a spus: „Așteptați-mă puțin, vă voi da o carte”.

Eu am ieșit din biserică și l-am așteptat. Dânsul a lăsat tot ce avea de făcut și a pornit încet, către chilia sfinției sale întocându-se cu o mică cărticică – era o carte de rugăciuni – pe care am păstrat-o ca pe un dar de mare preț.

Acesta avea să fie începutul meu. A spus așa: „Luați dumneavoastră această carte, vă uitați pe ea și mai treceți pe aici.” Am rămas uimită de faptul că nu m-a certat pentru ținuta mea indecentă și doar a zâmbit. Eram vopsită, coafată, cu ochii făcuți, cu ruj pe buze, îmbrăcată elegant. Nu eram în nici un caz pregătită pentru mânăstire sau pantru a discuta cu un duhovnic. Am plâns și mi-am zis : „Nici nu știu cu cine am stat de vorbă. Trebuia să mă întorc și să întreb cine este acest umil Părinte, ca să știu de cine întreb, când voi veni data viitoare”.

Mergând acasă, am deschis cartea de rugăciuni și citind, am găsit și ce mă interesa pe mine, păcatele: cum sunt, de câte feluri sunt. Era o pregătire pentru spovedanie. Nu mai aveam liniște. Ardeam de dorința de a mă întoarce la acel Părinte blând, cu fața senină.

Am revenit la vecernie. Era lume multă și așteptam să se facă rugăciunea pentru a se începe spovedania. M-am așezat într-un colt și nu știam cum să fac să fiu numai eu cu Părintele. Deodată văd că Părintele, din mulțimea de lume, mă privește blând și zâmbind, mă întreabă: „Vă spovediți ?” „Da”, am răspuns hotărâtă, deși nu eram pregătită. „Atunci, așezați-vă în genunchi, facem rugăciunea”.

A început cu o voce liniștită, să spună rugăciunile pentru spovedanie. Stând în genunchi, mi-a apărut în față toată viața mea de până atunci și am început să plâng, fără să mă pot opri. O mână m-a atins ușor pe cap și mi s-a spus: „Sculați-vă, rugăciunea s-a terminat, vă cheamă Părintele”. Părintele văzând starea mea, mi-a spus calm :„Spuneți-mi, vă ascult. Spuneți-mi ce vă neliniștește și eu voi încerca să vă ajut”.

Am început să spun fără rânduială, la întâmplare, frământările mele, așa cum era – de fapt – sufletul meu. Părintele mă încuraja să nu mă rușinez și să spun tot ce am pe suflet. După ce am terminat, m-a trimis la chilie la maici, să cer un îndrumar de spovedanie, să-l cercetez și să mă întorc la dânsul. Părintele aștepta de la mine să mă mărturisesc. Am avut multe piedici și multe ispite. A fost răbdător și îngăduitor cu mine și a știut să mă apropie pentru a-mi salva sufletul.

După spovedanie, eram o altă persoană. Darul și harul Părintelui mă ajutaseră să mă descătușez și să mă eliberez de păcate. Mergeam pe stradă și parcă nu atingeam pământul. Doream ca toată lumea să guste din bucuria pe care mi-o dăruise Părintele. Doream să nu ies din cuvântul lui. Nu pierdeam nici o slujbă, atât cât îmi permitea programul. Făceam totul, ca să citesc cât mai mult despre sfinții de demult. Nu făceam nimic, fără binecuvântarea Părintelui.

M-am hotărât să merg la mânăstire. Hotărârea mea era de neclintit, decisivă. În câteva cuvinte, i-am spus Părintelui care m-a întrebat:„Nu cumva vă grăbiți?” M-a sfătuit, mai întâi să fac 40 de Paraclise ale Maicii Domnului. „Nu vă grăbiți – mi-a spus – poate că este ceva trecător. Să nu vă pară rău, mai apoi. Nu este ușor să începeți o viață nouă și nici nu sunteți atât de tânără. Eu am plecat la mânăstire la 14 ani, la o vârstă foarte fragedă. În mânăstire sunt multe greutăți cu care nu sunteți obișnuită”.

Sub îndrumarea Părintelui, drumul către mânăstire era ușor pentru mine, parcă zburam. M-a trimis să cercetez mai multe mânăstiri, apoi mi-a spus să merg la una din mânăstirile sărace din țară, să duc și eu „cei doi bani ai văduvei”.

Tare greu a fost la început, nu știam ce și cum trebuie făcut, mai ales la vaci. Când m-am întors la Părintele, mi-a spus: „Ei, soră N., prima mea ascultare a fost la porci și am trecut-o cu bine!”

Cu multă îngăduință, cu bunătate și cu zâmbet binevoitor, m-a sprijinit toată perioada grea a ispitelor de început. M-a condus mulți ani din umbră; deși departe, mă sfătuia prin scrisori ce am de făcut, la nevoie. Aproape la toate problemele care interveneau, mari sau mici, îmi spunea: „Nu trebuie să dorești să fii mare, trebuie să fii întotdeauna în ascultarea pe care nimeni nu o dorește și să faci ceea ce nu îți place, pentru că abia atunci te poți – cu adevărat – smeri”.

Într-una din zilele petrecute în preajma Părintelui, în bucătăria Mânăstirii Antim, aveam să mă conving de smerenia și de îndelunga răbdare a Părintelui Sofian. Într-o zi toridă de vară după slujbă, îl așteptam la masă. Prin mulțimea care îl oprea în curte, a făcut o oră de la biserică până în bucătărie. Cei care îl opreau, îl opreau pentru o binecuvântare și două cuvinte. Cu fiecare stătea 10-15 minute. Când, în sfârșit a ajuns, i-am spus : „Părinte, dar ce greu ați ajuns la chilie!” Părintele mi-a răspuns: „Ce să fac, soră N., dacă sfânta biserică este atât de departe …!” Am rămas fără replică.

Am alergat la București, când am aflat că este în comă. L-am petrecut apoi și eu și m-am întors la mânăstirea mea, cu un gol în suflet de neumplut pe care l-a lăsat tuturor ucenicilor.

La câteva zile, mi-a apărut în vis și bucuroasă, i-am zis: „O, Părinte, ce bine că vă văd! Să mă spovediți și pe mine, vă rog”. Răspunsul Părintelui a fost: „Măcar să faceți ce v-am învățat eu, că știți de acum, ce aveți de făcut!” Și a dispărut.

Pentru mine, este un sfânt. Când îmi este greu, îl chem în ajutor și-i simt ajutorul.

(Maica Nectaria – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 255-258)