Părintele Sofian era împodobit cu toate virtuțile
[La Antim] lumea călca în vârful degetelor, așa o sfințenie [era] coborâtă acolo…
Punea altfel bazele monahismului Sandu Tudor – prin rugăciunea minții. Or, [aceasta] nu circula pe atunci. Era patriarh Nicodim și se temea să nu fie o erezie, (această) noutate. Era socotită o noutate, mișcarea asta. Nu eram bine văzuți.
Antimul a adus un suflu, un vânt așa de curat din Basarabia! Nu se slujea înainte în biserici, [decât] numai duminica. Erau preoții de mir, transformaseră în parohii bisericile [de mânăstire]. Antimul a înflăcărat toată capitala.
Dar, la Antim, a lăsat un foc mare Sandu Tudor. A primit binecuvântarea rugăciunii minții și a continuat imediat cu Sofian.
Și mă puneau să spun eu ecteniile și eu eram afon. Și nu nimeream tonul. Îmi dădea tonul Felix Dubneac, colegul lui de mânăstire. Nu mai știai pe ce lume erai! Era o incantație… dar erai fericit ! Ușor, ușor, erai…
Dacă ar fi să se facă o statuie a unui om perfect în virtute, lui Sofian [s-ar cuveni], împodobit cu toate virtuțile.
Cred că trebuie trecut în rândul sfinților, că e rugător, mare rugător; are podoabă Biserica triumfătoare din cer!
A pocnit odată, din senin așa de tare , o salcie; era chiar la gang, cum intri în curte [la Antim]. A căzut trăsnită, așa, fulgerată și s-a adunat lume peste lume și s-a umplut curtea. Și a venit Sofian și i-a liniștit: „A murit părintele care a semănat salcia – Gladun de la Cluj, a murit în sanatoriu. Și așa a binecuvântat: ca atât să trăiască salcia, cât trăiește și el”.
Antimul era ceva viu, viu.
(Pr. Nicodim Bujor – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 232-233)