Părintele Sofian, iconarul sufletelor noastre

Când am păşit prima dată în incinta Mănăstirii Antim, student fiind, în primăvara anului 1994, eram cuprins anticipat de emoţia întâlnirii, dorite de multă vreme, cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu. Am participat la Sfânta Liturghie şi, de la distanţă, din pronaos, unde stăteam, îl admiram tăcut pe Părintele Stareţ care conducea slujirea liturgică într-un mod plin de maiestuozitate  şi gingăşie.

Citisem în cărţi că a pătimit ani grei în temniţele comuniste, că  şi-a împodobit viaţa cu frumuseţile credinţei şi ale înţelepciunii creştine, că a împodobit la rându-i sufletele multora cu aceste frumuseţi,  şi că a împodobit multe biserici cu icoane  şi fresce. Dar aceste puţine cuvinte nu puteau decât să-mi stârnescă dorinţa de a-l întâlni, de a-l cunoaşte personal, de a-i cere binecuvântare  şi sfat. Aşa m-am apropiat eu de Mănăstirea Antim şi de Părintele Sofian.

Aşteptam cu inima vibrând, aşadar, împreună cu alţi colegi ascorişti, binecuvântarea Părintelui după slujbă. Vederea tot mai aproape a chipului său luminos  şi senin mă bucura  şi mă învăluia treptat în taina unei descoperiri taborice. Am avut, pentru câteva secunde, încredinţarea unei întâlniri providenţiale cu un om care l-a văzut pe Dumnezeu în lumină şi s-a umplut  şi el de lumina Lui… Această încredinţare am trăit-o apoi şi în Taina Spovedaniei, şi în alte clipe de sfat, când, primind iertarea  şi cuvântul de folos, simţeam că prin ochii Părintelui Sofian mă priveşte iertător şi iubitor Însuşi Dumnezeu. Oare voi fi eu îndeajuns de mulţumitor pentru aceste binefaceri primite?…

Intrând apoi în luna martie 1997, împreună cu alţi patru fraţi, în obştea monahală a Mănăstirii Antim, am avut felurite ocazii de a-l vedea, de a-l cunoaşte mai îndeaproape pe Părintele nostru Stareţ Sofian. L-am văzut slujind la Altar, l-am ascultat predicând la amvon sau psalmodiind la strană, l-am cunoscut spovedindu-ne, l-am însoţit în plimbare prin grădină, l-am văzut pictând la şevalet, l-am simţit rugându-se la chilie, l-am văzut ajutând pe cei nevoiaşi… Cinci ani şi jumătate l-am întâlnit, zi de zi, în aceeaşi lumină, cumpătare, statornicie  şi bucurie lăuntrică.

Primul lucru pe care îl sesizai în prezenţa părintelui Sofian era „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea” (Filipeni 4, 7). Pacea este semnul prezenţei lui Hristos în om. Netulburarea pe care o simţeai în chipul bătrânului Stareţ era mărturia odihnei Duhului Sfânt în persoana lui. Iar înţelegerea, pe care ţi-o împărtăşea atunci când slujea sau vorbea, te umplea de bucuria vederii lui Hristos. Orice întâlnire cu Părintele Sofian conducea astfel la o descoperire în lăuntrul tău a lui Hristos. Parcă icoana Lui din tine se restaura sub penelul rugăciunii şi al cuvintelor Părintelui. Curăţirea la care te chema iscusitul iconar de suflete dădea rod în inima ta: pocăinţa, rugăciunea, milostenia…

Părintele Sofian a fost un om blând şi smerit cu inima, ascultător şi răbdător, un om iubitor şi ajutător al celor necăjiţi. De aceea ne  şi îndemna totdeauna să dorim cel mai mult smerenia şi  dragostea. „Pe acestea să căutăm a le dobândi, spunea Părintele, căci ele sunt trăsăturile fundamentale  şi specifice ale Ortodoxiei.” Dar era şi riguros şi ferm în afirmarea învăţăturii ortodoxe, combătând minciunile eretice în predici  şi cateheze. Aveam adeseori senzaţia că prin cuvintele Părintelui Sofian ne grăieşte Părintele Stăniloae, alt mare trăitor al Bisericii Ortodoxe Române, împreună pătimitor în temniţă pentru participarea la întâlnirile Rugului Aprins. Încă şi zâmbetul le era acelaşi, odihnitor şi delicat.

Dar, cred că starea  şi trăsătura dominantă a Părintelui Sofian era  rugăciunea. Tăcerea, blândeţea  şi lumina ce iradiau împrejurul său erau mărturia rugăciunii lui neîntrerupte. Deprinsă de la Părintele Ivan Kulâghin, pe care îl iubea foarte, „lucrarea rugăciunii lui Iisus era, cum spunea însuşi Părintele Sofian, experienţa duhovnicească la care era mereu începător”. Dar totdeauna învăţa pe alţii să se roage neîncetat, povăţuindu-i pe mulţi ucenici monahi şi mireni cum să se angajeze în această lucrare lăuntrică numită de Sfinţii Părinţi plugăria sufletului. Părintele Sofian ne-a lăsat  şi nouă dorul de rugăciune şi rugăciunea lui însuşi pentru noi. Credem că şi acum Părintele se roagă pentru această obşte monahală şi pentru toţi credincioşii mireni cărora le-a fost duhovnic. Trebuie amintit  şi faptul că mulţi ierarhi au fost fii duhovniceşti ai Părintelui Sofian.

De asemenea,  sfatul Părintelui venea cu autoritate  şi delicateţe totodată. Cuvântul său rostit, ca  şi cântarea psalmodiată, ca  şi icoana pictată, avea putere multă. Limbajul simplu, nepretenţios, intonaţia  şi măiestria exprimării artistice atingeau străluciri de mare forţă duhovnicească, de profundă înţelepciune şi de înaltă sensibilitate. A fost un orator iscusit, un iconar priceput  şi un păstor bun, ca  şi ctitorul  şi ocrotitorul mănăstirii, Sfântul Antim Ivireanul, pe care l-a iubit şi urmat în dăruire.

Cu smerita mea mărturisire, vin să  aduc mulţumire  şi recunoştinţă Părintelui Sofian pentru toate bucuriile şi ocrotirile primite de la Dumnezeu prin Sfinţia sa, pentru toate sfaturile şi încurajările cu care am biruit încercările din viaţă,  şi, pomenindu-l mereu în inimă, îl rog, alături de părinţii  şi fraţii din obştea noastră, să ne ierte pentru neascultările  şi greşelile noastre  şi să ne povăţuiască în continuare pe calea mântuirii. Dumnezeu să-l odihnească în veci împreună cu Sfinţii întru Împărăţia Sa.

(Arhimandrit Mihail Stanciu, Stareţul Sfintei Mănăstiri Antim – Un Iconar de suflete. Mărturii despre părintele Sofian Boghiu, Editura Basilica, București, 2009, pp. 33-35)