Părintele ­Teofil Bădoi, inima ­monahismului argeşean

Ma aflam la Mânastirea Sâmbata de Sus. Pentru că Părintele Teofil Pârâian, duhovnicul Sâmbetei, pentru care venisem, era plecat pentru puțin timp, am urcat spre lacul din spatele mănăstirii. ­Acolo am văzut un grup de monahi odihnindu-se. Între ei, parcă protejat de ceilalți, stătea un călugăr vârstnic, micuț de statură, cu barba rară și părul alb. ­Curios din fire și cu chef de vorbă, m-am apro­piat de ei. „Doamne-aju­tă, de unde sunteți veniți, părinților?”. „Doamne-ajută, de la Mânăstirea Slănic din Argeș” – zice unul tânăr dintre ei.

„Știu pe cineva acolo”, spun eu, „pe Părintele Teofil Bădoi”. Dintr‑o dată monahul cel vârstnic ridică capul spre mine și spune foarte serios: „Cine?! Hoțul ăla, nenorocitul, a fugit din mânăstire, nu mai e la noi!”. L‑am privit uimit și oarecum speriat că Părintele știut de mine din cărți are așa faimă rea în Slănic! Ceilalți râdeau pe înfundate. Unul dintre ei se trage lângă mine și, văzându-mă dezorientat, spune discret, zâmbind: „Dânsul e Părintele Teofil Bădoi, starețul de la Slănic!!!”.

Părintele Teofil Bădoi s-a născut la 11 septembrie 1925. A intrat în mânăstire la 20 februarie 1944 și a fost tuns în monahism la 30 martie 1947. În același an a fost făcut ierodiacon, la 14 iulie. În anul 1968 a fost hirotonit ieromonah, după ce a trecut prin școala suferinței – cei șapte ani cât a fost dat afară din mânăstire în urma diabolicului decret 410 din 1959.

Dialog cu avva Teofil

– Măi băiete, tinereţea cu ispite şi bătrâ­neţea cu neputinţe. Vocea s-a slăbit, dantura s-a slăbit. Am rămas cu un ochi şi cu un dinte. Dar mergem înainte, vorba lui avva Vitimion.

Să fi învăţat eu toate şcolile din lumea asta, cele mai înalte şcoli, ca şcoala suferinţei nici o şcoală nu mi-ar fi fost de folos. Eu am fost dat afară din mânăstire pe 15 ianuarie 1961. Aveam 36 de ani. Eram la Slănic cu avva Vitimion, cu părintele Nifon (Jupânu’, cum îi spuneam noi) şi cu părintele Iosif din Corbi. Părintele Nicodim şi părintele Gavriil erau deja la pârnaie. Eu am scăpat prin minune de puşcărie. Dumnezeu m-a păzit, că nu rezistam, muream. Aşa. Deci, pe atunci predicam la Oastea Domnului. Aveam mare dragoste, eram în stare să aduc tot tineretul să-l bag în mânăstire. Pe 14 octombrie 1960 a venit la schit tovarăşul Bărbulescu, inspectorul Cultelor pe regiunea Argeş, cel mai rău om pe care l-am cunoscut eu în ţara asta. Mi-a zis: „Am venit să te cunosc, pentru că eşti singurul călugăr din regiune pe care nu-l cunosc. Să te cunosc şi să-ţi spun să ­pleci”. „Nu plec, tovarăşe, nicăieri. Până la primăvară nu plec de aici”. „Ai să pleci, îţi promit eu”. Şi aşa a fost, ca el. Într‑o noap­te mă pomenesc cu Bărbulescu înso­ţit de trei-patru securişti pe capul meu. Într-o cameră aveam ascuns pe părintele Boboc, era bolnav, săracul, îngrijeam de el. „Unde e Boboc?” m-a întrebat. „Ce aveţi, domnule, cu el? Lăsaţi-l în pace că e bolnav”. Au intrat peste el şi ce mi-au auzit mie urechile… ce de măscări, ce de porcării i-au strigat!

– L-au bătut?

– Nu, nu l-au bătut. Pe el l-au arestat şi pe mine m-au dat afară din mânăstire. „Unde o să te duci acum, m-a întrebat?” „În Corbi”. „De ce nu te duci la Vlădeşti?” Eu nu voiam să mă întorc în satul meu şi nu aveau ei cum să înţeleagă că eu, călu­găr fiind, nu mă puteam întoarce acasă. „N-am la ce să mă mai întorc în Vlădeşti. Părinţii au murit”. Şi m-au lăsat în ­Corbi, dar m-au pus să semnez o declaraţie prin care ceream ca, în cazul în care voi fi găsit la schit, să fiu împuşcat.

– Cât aţi stat cu domiciliul forţat în Corbi?

– Cinci ani. Până în noiembrie 1966.

– Şi v-au lăsat în pace?

– Da’ de unde! Mă chemau la Miliţie periodic. Când mă întorceam, dacă mă îmbătam şi tot mergeam mai bine. „Banditule, de ce nu te însori?“ Din „banditule“ nu mă scoteau. „Ascultă, bă, unii tot aşa ca tine se căsătoresc, dar stau aşa, de-o parte. Ce zici?” „Eu zic că cine s-a căsătorit trebuie să respecte toate legile căsătoriei. Eu aşa ştiu. Iar cine nu s-a căsătorit respectă toate legile vieţii de necăsătorit”. Altădată l-am întrebat pe cel ce mă interoga: „Şi dumneavoastră aţi depus jurământul militar, nu-i aşa?” „Da, am depus”. „Şi l-aţi călca?” „Nu, niciodată!” „Ei bine, şi eu am depus un jurământ, cel al călugăriei. Şi nu-l pot călca pentru nimic în lume”. Şi ştii ce mi-a zis? „Bine faci că nu-l calci.“ Ca să vezi!

– Aţi păzit cele ale călugăriei şi în lume, civil fiind.

– Cu sfinţenie, părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu! Aveam ispite din partea slujitorilor satanei, eram urmărit pas cu pas, tot ce făceam şi din cauza stresului, cinci ani cât am stat în Corbi am adormit numai cu pastile, cele mai tari pastile, ajunsesem să iau trei în loc de una ca sa-şi facă efectul. Dar şi satana personal mă lupta. Să mă fi văzut cum arătam, eram numai pielea şi osul, îmi plângeai de milă şi aşa, în halul aces­ta fiind tăbărâse dracul curviei pe mine. Mă rugam, părinte, să mă izbăvească Dumnezeu de se făcea baltă sub mine de atâta plâns. Şi mă întreba sora Veta de ce plâng şi îi spuneam că plâng de dorul mânăstirii, nu puteam să-i spun motivul. Şi am văzut că securiştii erau mai răi ca dracii: că de draci, te rugai la Dumnezeu şi scăpai de ei, dar de securişti… Plângeam până leşinam, îmi zicea mai târziu maica Gabriela: „Dacă ai şti câte palme ai luat sfinţia ta de la mine!” „Cum aşa?” „Păi numai aşa te puteam trezi”.

Zis-a avva Teofil:

Când m-am hirotonit, m-am rugat la Dumnezeu: „Doamne, scapă-mă de invidie şi lăcomie!” Astea două strică relaţiile bune cu semenii noştri. N-am strâns bani, tot ce am făcut am făcut pentru mânăstire. Am cumpărat şi cărţi multe, e zestrea pe care o las „ostaşilor” mei. Am şi vreo 700 de casete cu predici, muzică bisericească, înregistrări din viaţa mea.

Mai zicea avva: Preoţia este cel mai înfricoşător lucru pe pământ. Când slujeşte, preotul are raiul de-a dreapta şi iadul de-a stânga. Preotul dă seama de orice suflet din parohia sa dacă se pierde. Preoţia nu‑i meserie, e misiune divină. Mă doare sufletul când văd tineri mergând să înveţe la Teologie, viitori preoţi, fără să gândească la ce jug se înhamă.

După anul 1990, mergând la Piteşti cu economul mânăstirii pentru unele cumpărături, pe părintele Teofil l-a oprit un cetăţean şi i-a zis cu oarecare aroganţă: „Părinte, eu sunt evanghelist”. Părintele s‑a uitat la el cu mirare şi i-a zis: „Eu cunosc doar patru evanghelişti. Tu de unde ai mai apărut?” Răspunsul neaşteptat l-a năucit pe „evanghelist”. Pă­rintele făcuse vreo 50 de paşi, dar „evanghelistul” nu se mişca din loc. A rămas acolo pironit între oameni, urmărindu-l pe avva cu privirea până s-a pierdut în mulţime.

Adeseori l-am auzit: „… discotecile, casele de adunare ale sectarilor şi bâlciurile de duminica sau din sărbători sunt «gurile iadului». Cine vinde sau cumpără duminica, în loc să meargă la biserică, la Sfânta Liturghie, nu va avea nici un spor, ci numai pagubă! Aşa spun Sfinţii Părinţi şi eu cred că aşa e!”.

Zis-a părintele Teofil: „În viaţă am avut multe dorinţe pentru care m-am rugat la Dumnezeu să mi le îndeplinească dacă sunt plăcute Lui. Astfel, am dorit mult să ridic biserică, căci aici suntem pomeniţi atât în viaţă cât şi după moarte, cât va dăinui Biserica. Unde se slujeşte Sfânta Liturghie zil­nic, multă binecuvântare se revarsă de la Dumnezeu. Ştiţi că Părinţii Bisericii spun că cea mai mare faptă bună pe care o poţi face într-o zi e să asculţi Sfânta Liturghie. Nu mai pot de bucurie când văd cele trei biserici ridicate şi că se fac zilnic cele Şapte Laude după rânduiala monahală şi Sfânta Liturghie. Când am fost prima dată la Locurile Sfinte am văzut cât de înălţătoare şi pline de pace sunt slujbele făcute noap­tea. De aceea spuneau Sfinţii Părinţi că rugăciunea de noap­te e de aur, căci mintea nu este aşa agitată de gânduri ca ziua. Împrăştierea minţii la rugăciune aduce răceala sufletească şi sufletul nu se foloseşte aşa de mult ca atunci când mintea este adunată la rugăciune şi mai vărsăm şi câte o lacrimă. Când am venit de la Ierusalim, am adunat «ostaşii» mei şi m-am sfătuit cu ei să punem slujbe noaptea. Aşa am început să facem Miezonoptica şi Utrenia la miezul nopţii. Am văzut binecuvântarea Domnului de ­atunci, căci obştea a sporit şi la număr şi cred că şi duhovniceşte şi material”.

(Pr. Visarion Sorescu – Revista Lumea Monahilor anul I, nr.1 din iulie 2007)