Părintele Toma Gherasimescu – „figură de sfânt mistuit de suferință”

În cursul detenției mele, în diferite închisori, am cunoscut preoți de diferite rituri, mai mult sau mai puțin cucernici, mai mult sau mai puțin cultivați; dar cea mai distinsă figură a clerului ortodox, într-o măsură martir, a fost preotul Toma Gherasimescu, doctor în teologie și profesor de religie la Școala Normală de băieți din Cernăuți.

Tot acolo și-a luat și doctoratul în teologie. Cu banii obținuți din vânzarea averii pe care o moștenise de la părinții săi, și-a cumpărat o tipografie și își tipărea singur broșurile cu conținut religios, cărțile de rugăciuni și o gazetă bilunară în patru pagini, intitulată ”Foaia ortodoxă”, din al cărei comitet de redacție am făcut și eu parte, doi ani, cât am stat în Cernăuți. Din vânzarea tipăriturilor de-abia își scotea cheltuielile. După orele de curs sau chiar noaptea, târziu, când mergeam către casă, îl găseam lucrând în tipografie, la masa lungă, plină de șpalturi, corectând de zor, tipăritura, al cărei autor, traducător și tipograf era el însuși. Cu fața senină, cu ochii albaștri și plini de bunătate, avea înfățișarea unui Crist din icoanele bizantine. Am fost buni prieteni și a insistat mult să mă întorc la Cernăuți. Războiul, cu toate relele lui, a zădărnicit planurile noastre. Când ne-am întâlnit la Aiud era de nerecunoscut, am dat peste el într-una din celulele în care am fost mutat. Zăcea în pat. La securitate a fost chinuit, insultat și batjocorit. Dat fiind că purta barbă, când era scos la anchetă, își înfingeau mâna și smulgeau de ea, până ce rămâneau cu firele de păr între degete. A îndurat fără să crâcnească. Parcă îi văd și acum figura de sfânt mistuit de suferință, cu ochii albaștri și blânzi, ce răspândeau în jur lumină, cucernicie și bunătate fără margini. Am crezut că nu mai ajunge ziua eliberării. Dar prin 1967, am primit de la el o scrisoare cuprinzătoare, în care mă ruga insistent să mă duc să-i fac o vizită la Căminul monahal de la Mănăstirea Dealul, unde era internat. Lucra la traducerea din limba elenă a unor vechi cărți religioase. Nu m-am putut duce imediat și, la scurt timp, am aflat de la un prieten comun că a decedat la Mănăstirea Dealu, unde este și înmormântat. Regret și azi că nu m-am grăbit atunci să răspund la rugămintea unui sfânt.

(Ion Antohe – Răstigniri ascunse în România după Ialta, Editura Albatros, București, 1995, pag. 338 – 339)