Părintele Vartolomeu Dolhan – Avea o privire atât de caldă încât te cucerea

La Schitul Boureni, ctitoria Sturzeștilor, încă din prima zi a sosirii mele, am avut ocazia să cunosc şi alţi oameni de suflet care m-au marcat pentru toată viaţa. Aici sosisem în ziua de 16 octombrie, duminică, în 1938 , într-o după masă. Pentru prima dată am văzut cum un frate de vârsta mea, cu fes pe cap, a tocat în jurul bisericii, după rânduiala mănăstireasca. După vecernie am fost invitat în trapeza mănăstirii, la cină. Înainte de a da binecuvântarea pentru servirea mesei, părintele ierodiacon Vartolomeu m-a încercat să vadă dacă am voce şi mi-a zis să cânt ceva, ce ştiu. În grabă, mi-am amintit de imnul regal „Trăiască Regele” şi am cântat cu voce tare. Mi-a spus că este bine şi o să învăţ să cânt şi bisericeşte…

În schit erau doi ieromonahi, un ierodiacon, doi monahi şi trei fraţi, la care m-am adăugat şi eu. Primii doi erau avansaţi în muzică fiind cu un an mai vechi, iar al treilea atunci începuse să înveţe gramatica muzicii psaltice şi m-am silit să-l ajung din urmă.

Voi spune ceva în legătură cu dascălul nostru, ierodiaconul Vartolomeu Dolhan. Avea o privire atât de caldă încât te cucerea şi, prin felul său de a fi, îţi impunea respect. Era absolvent al şcolii de cântăreţi bisericeşti, avea serviciul militar satisfăcut şi studia la Academia de Arte din Iași pentru a deveni pictor bisericesc, ceea ce s-a şi întâmplat. Ori de câte ori aveam un necaz, alergam la el să ne ajute, să intervină când ne simţeam asupriţi.

Datorită lui am rămas acolo şi am învăţat cântările. Cei patru fraţi, cam de o vârstă, mai făceau şi câte șotie. Îmi amintesc cum într-o seară, ne-am gândit să facem o slujbă. Eu o făceam pe preotul: am luat în spate plapuma ca pe felon, şi o bucată de curea drept cădelniţă, şi am început după capul nostru slujba.

Fiind seară, din afară se vedea tot în chilie şi cum stareţul trecea pe la geam, a văzut isprava noastră. Intră cu o vărguţă în mână şi mă ia la croit, căci eu eram cel cu plapumă în spate. În mintea lui era că noi profanam slujba şi ne-a croit aşa cum se cuvenea.

A doua zi eram cu bagajul în mijlocul camerei, să plec.

Aude părintele diacon de cele întâmplate şi se duce la părintele stareţ de-l potoleşte, spunându-i că ceea ce am făcut, am făcut din dorinţa de a sluji şi ar fi păcat să plec acasă. Stareţul a înţeles şi a venit la noi îmblânzit, iar eu am rămas mai departe la schit şi am învăţat cântările după cum am spus şi altădată.

Trecând în vizită canonică, mitropolitul Irineu Mihălcescu, şi după ce a ascultat strana, încântat de părintele Vartolomeu Dolhan, a dispus ca să fie luat la Mitropolie unde l-a hirotonit ieromonah, cu ascultarea la Sfântul Altar şi la racla Sfintei Cuvioase Parascheva. La Iaşi, toţi intelectualii îi păşeau pragul chiliei, iar la racla Sfintei Parascheva, toţi bolnavii, necăjiţii, şi mai ales tineretul studios, îl asaltau cu întrebările şi cu rugămintea de a se ruga pentru ei.

În 1944, moaştele Sfintei Parascheva şi alte obiecte de valoare au fost evacuate prin părţile Râmnicului-Vâlcea; la sfârşitul lui 1945 s-a revenit la Iaşi. Aici foame, sărăcie şi boală.

Părintele Vartolomeu era etichetat drept mistic, cu influenţă la tineret. A fost pus sub observaţie strictă ca să nu mai vină nimeni la el pentru sfat sau rugăciune.

Când a venit mitropolit Iustin Moisescu, după ce a aflat starea de lucruri, ca să-l apere, l-a pus să spele pictura în Catedrală şi, unde este cazul, s-o restaureze.

Astfel, părintele Dolhan, aproape doi ani, a fost salvat. A fost totuşi arestat, împreună cu câţiva profesori universitari de la Teologie din Bucureşti; Teodor Popescu, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, ș.a.

A stat la închisoare 4-5 ani, până în 1964, când a fost eliberat. N-a mai putut fi încadrat la Mitropolie dar i s-a dat o parohie la Falcău-Straja. De cum a ajuns aici, credincioşii au şi simţit că este preot de mare valoare şi au început să-l înconjoare cu multă dragoste.

Văzând că biserica nu-i pictată, a strâns materialele necesare şi a început pictura. Toţi credincioşii din zona Strajei veneau la Falcău să-l întâlnească, pentru slujbe, pentru alinare în tot felul de necazuri.

Din acest motiv, regimul de tristă amintire a dispus să fie transferat la Mănăstirea Raşca. Şi aici a pictat paraclisul şi, la fel, a fost asaltat de credincioşi. Dar ca să fie mai departe de credincioşii bucovineni, a fost numit duhovnic la Mănăstirea Văratec.

Urmările suferinţelor din închisoare l-au doborât şi, după o grea suferinţă, a trecut la Domnul.

La înmormântare, m-a învrednicit Dumnezeu şi pe mine să fiu în fruntea soborului de preoţi şi să-l înmormântez în cimitirul Mănăstirii Văratec, cu multă jale, pentru că a plecat dintre fiii duhovniceşti. Cu toate restricţiile, credincioşii din Bucovina tot au venit şi s-au rugat pentru sufletul lui blând, plin de dragoste pentru toţi semenii săi, aducându-i omagiul lor sincer.

(Gherasim Cucoșel Putneanul – Iarba din roata amurgului – alte convorbiri de seară, Editura Geea, Botoșani, 2001, pp. 42-45)