Părintele Victor Oțoiu – ”radia din toată ființa sa bunătate și dragoste căreia nu puteai să-i reziști”

Preot cu figură de ascet transfigurat, desprins dintr-o veche icoană bizantină, radia din toată fiinţa sa bunătate şi dragoste căreia nu puteai să îi rezişti; fără să vrei te apropiai de el vrăjit. Vorba hotărâtă, cu regionalisme ardeleneşti, te făcea să-ţi dai seama că te afli în faţa unui neînduplecat luptător pentru adevăr şi dreptate. Sătenii îl respectau şi-l iubeau, căci totdeauna dădea sfaturile cele mai bune şi-i ajuta material, ştiindu-le păsurile şi durerile. Şi ştiau şi enoriaşii că părintele are un ochi al lui Dumnezeu care-i arată orice păcat din comunitate.

În faţa Bisericii era un cireş mare şi frumos. După ce se împodobea ca o mireasă în fiecare primăvară, se încărca cu fermecatele daruri râvnite de copii. Părintele îi rânduia să se urce în cireş şi să umple coşurile pentru părinţi şi pentru frăţiorii mai mici.

Într-o primăvară, părintele a văzut o ramură ruptă şi târâtă pe poteca ce cobora spre cimitir. Fusese ruptă în zori, frunzele încă nu se veştejiseră. A doua zi a găsit o altă creangă ruptă. Şi-a propus să stea la pândă în timpul nopţii pentru a descoperi făptaşul. A aşteptat pe pridvorul bisericii, ascuns după stâlp. Obosise după miezul nopţii; era să plece socotind că se apropie zorile, când auzi foşnet de paşi. Îşi încordă atenţia pentru a recunoaşte făptaşul. Un om cu glugă, cu o traistă şi cu un băţ cu cârlig apucă o creangă plină de cireşe, o rupse şi începu să adune cireşele. Părintele se apropie încet pe la spate, îi suci mâna dreaptă cu putere, obligându-l să se aştearnă cu faţa la pământ. Omul începu să strige ca din gură de şarpe:

– Tulaaai!… Tulaaai!…

Părintele se urcă cu genunchii pe spinarea lui. Când simţi că omul se înmuie de durere îi zise:

– No, spune-mi drept, te doare ori ba, de strigi aşa?

– Iartă-mă, Părinte, iartă-mă, că nu mai fac!

– D-apoi, eu nu asta am cerut să-mi spui; numai să-mi spui dacă te doare.

– D-apoi, cum să nu mă doară, vai de păcatele mele.

– No, vezi, amu te-oi întreba: Ce crezi, tu, pe cireşul aista l-o durut când i-ai rupt tu crengile şi i-ai sfâşiat coaja? Dacă ţi-aş rupe eu mâna şi ţi-aş jupui pielea, ce-ai zice? Aşa-i că n-ai zice nimic, că nici cireşul n-a putut să se vaite. Dar tu te vaiţi. Frumos îţi şade! Toată lumea a văzut cireşul rupt. Dacă te-ai vedea rupt şi jupuit în faţa satului?

După mustrare, părintele a slobozit din strânsoare, iar omul s-a ridicat; era chiar paznicul de ţarine.

– Or mai avea oamenii încredere în tine să te pună paznic la holde?

Părintele n-a spus nimănui. Dar a spus-o paznicul prietenilor lui şi aşa a aflat tot satul. Şi toţi ştiau că dacă faci o prostie şi nu te vede Dumnezeu te vede popa Victor Oţoiu.

Povesteau oamenii că în toamna lui 1944, când trupele sovietice urmăreau pe nemţi spre Cluj şi Turda, 10-12 ruşi au tăbărât peste gospodăria morarului, cumnat al părintelui Oţoiu. 5-6 încercau să spargă uşa din pod unde se baricadaseră soţia şi fiica morarului. Pe morar îl prinseră ceilalţi şi-i luaseră cheile de la cramă. Băiatul morarului, elev de 13-14 anişori, fugise speriat de-a lungul iazului. Ajungând la Părintele cu sufletul la gură, i-a zis:

– Dom’ părinte, or venit ruşii şi…

Obosit şi emoţionat a căzut jos leşinat. Preoteasa îl mână:

– Lasă copilul în seama mea şi fugi acolo repede!

Părintele s-a socotit: „Ce pot face singur? Nu ştiu câţi ruşi sunt!” Repezindu-se peste drum la cumnatul său Petrică, un haiduc de om, îi spuse întâmplarea în două vorbe. Nea Petrică dădu un chiot haiducesc ca în pădure şi de pe uliţe se strânseră douăzeci de bărbaţi tineri şi feciori, gata de luptă. Părintele, în fruntea cetei de viteji se îndreptă spre moară. Apoi s-au împărţit, unii au mers spre podul morii, unde se auzeau lovituri în uşă, iar ceilalţi spre cramă, unde se auzeau cântece şi joc pe lângă butoaie.

Ruşii n-au avut timp să-şi dea seama când au fost dezarmaţi şi legaţi fedeleş. Părintele porunci să vină o căruţă şi, încărcându-i ca pe saci, i-a dus la Comandamentul sovietic din Teiuş. Ruşii se rugau să le dea drumul că altfel vor fi împuşcaţi.

– Dacă aveam noi aşa popi în Rusia, nu mai făcea tătucul comunism!

Nu ştiau sărmanii că tătucul Stalin era o unealtă în mâinile altei puteri oculte care lovea pe toate fronturile văzute şi nevăzute pentru îngenuncherea lumii creştine.

La Teiuş, părintele a explicat la Comandamentul sovietic ce s-a întâmplat şi a rugat să nu fie executaţi jefuitorii. Comandantul s-a bucurat de prinderea dezertorilor, a mulţumit Părintelui, dar l-a prevenit:

– Dacă ar fi fost altul în locul meu te-ar fi executat pe dumneata imediat.

Construirea casei parohiale din Mesentea

Părintele locuia cu familia în două cămăruţe amenajate de dânsul în fostele magazii de lemne ale şcolii cătunului. Doamna preoteasă era şi învăţătoarea celor patru clase primare, fiecare cu câte 5-6 copii.

Ne-am gândit că meritau să locuiască într-o casă omenească. Enoriaşii, cele 60-70 familii, au contribuit cu materialele, iar noi cu munca. Până în toamnă am construit o vilă.

Soţia părintelui nu ştia cum să mulţumească lui Dumnezeu că a scăpat de gândaci şi broaşte şi pe noi să ne trateze mai atent. Presbitera Maria Oţoiu nu s-a putut bucura mult timp de frumosul cămin deoarece părintele Victor, ca şi fiul lor, preoţit şi el, aveau să fie arestaţi după 1950 şi amândoi să slujească în Biserica triumfătoare. Dânsa a rămas să-şi mângâie bătrâneţea lângă fiica lor. (…)

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 157-159)

Visited 13 times, 1 visit(s) today