Părintele Zamisnicu – ”un om deosebit, cu ochi pătrunzători și spirit charismatic”

Prima mea amintire despre părintele Zamisnicu este din anii ’72-’73. Eram la liceu şi am mers cu sora mea, Genovieva Sfatcu, să-l vizităm pe preotul „Z” la spitalul Socola (spital de psihiatrie din Iaşi), unde era internat sub supraveghere specială a Securităţii. Am auzit de la sora mea Aurora, care avea ore la spital ca student în anul şase la medicină, că profesorul Brânzei, şeful clinicii, se mira de puterea de a posti a preotului.

Nu mânca cu săptămânile şi totuşi avea o energie neobişnuită. Era un om deosebit, care a fost să fie preot; cu păr şi barbă albă, argintie, ochi ageri şi pătrunzători şi spirit charismatic. Avea tot timpul „urmaşi” în jurul lui, unii foşti călugări (Gherasim) sau călugăriţe (maica Eufimia şi Iuliana). A venit de multe ori pe str. Coşbuc din Iaşi să vorbească cu tatăl meu şi cu restul familiei.

Cea mai deosebită amintire o am din timpul unei ierni grele, când a venit la noi acasă. Imaginea rămasă în minte este de neuitat! Cu hainele negre, preoţeşti şi cu barba albă mare şi frumoasă. Şi dincolo de acestea, cu o înţelegere deosebită a lucrurilor spirituale…

(Mărturia lui Teodor Sfatcu – Credința în zeghe. Preot Dumitru Zamisnicu – evocări, ediție îngrijită de Dumitru Zamisnicu, editura Universitas XXI, Iași, 2013, p. 22)