Paștele cu luptătorii anticomuniști în prizonieratul din URSS – “Christos a înviat! – Iavas, 1955”

Se apropia Paștele. Din informaţiile culese și după părerile adunate, Paștele va fi sărbătorit tăcut, în mici grupuri de prieteni (de dragul pachetelor). În 1955 Paștele catolic și evanghelic cădea cu o săptămână înaintea celui ortodox. După o înţelegere prealabilă cu conducerea românilor, cum ar fi părintele Vasile Țepordei, căpitanul Leon Ostrovschi, Tănase Rădulescu (Radu) și grupul de Volksdeutsche, prin Willy Depner, Egon Schestauber și Sam Liebhard, subsemnatul luă hotărârea să facem demonstrativ un Paște comun cu cel ortodox.

Se deschide o chetă de bani și produse alimentare. Părintele Ţepordei, prin bunăvoinţa și hărnicia preoţilor și călugărilor din Basarabia, începuse să primească pachete masive, dar conţinutul lor constă în majoritate din făină și miere. Un alt grup trece direct la acţiune. Se duc tratativele necesare cu unii din soldaţii de pază (trebuie remarcat faptul că printr-o coincidenţă majoritatea acestora erau de origine din Basarabia, Bucovina sau din Ucraina subcarpatică). Cum noi, în majoritate, lucram la o fabrică de mobilă, am observat că aici se află un marc depozit de materiale, îndeosebi stofe de tapisat mobilă, de diferite calităţi. Nu trebuie să uităm că ne aflam în Republica Mordvină, iar mordvinii, chiar dacă vorbesc rusește, au și o limbă a lor proprie care, cu tot comunismul și încercările lui, nu a putut fi desfiinţată. Mordvinii fac parte din triburile migratoare asiatice mongolo-hunice. Ba chiar s-ar putea spune că sunt o ramură a triburilor maghiare. De ce spun asta, pentru că un important vocabular din limba mordvină se aseamănă excelent cu limba maghiară și cu limba locuitorilor komi, care și ei, la rândul lor, au ceva maghiar…

Deci, materialele pentru tapisat corespundeau cerinţelor de îmbrăcăminte ale regiunii și, negăsindu-se pe piaţă, constituiau un material căutat. Într-una din nopţile mai întunecate s-a produs la magazia fabricii sustragerea a trei baloturi din aceste stofe. Ele fuseseră date peste gardul de scânduri complicilor noștri, care nu erau alţii decât soldaţii. Din valoarea pe care trebuia s-o primim contra “mărfii”, mai mult de jumătate ne-a fost furnizată în natură (ouă).

În planul nostru de acţiune, dinainte pregătit, era prevăzut ca Paștele să fie sărbătorit după datinile și obiceiurile românești. Cu o săptămână înainte de Paști am fost anunţat că ni s-au procurat cinci sute de ouă, pe care noi, sub o formă sau alta, trebuia să le ducem în lagăr. Se știe însă că la intrarea în lagăr fiecare deţinut era percheziţionat din cap până-n picioare de către soldaţii NKVD-iști ai trupelor de pază interioară. Acum ne băteam capul și încercam să găsim o soluţie pentru introducerea în lagăr a celor cinci sute de ouă, care trebuiau să ajungă tefere. Orice altceva am putut introduce cu ușurinţă în lagăr, dar cum ouăle sunt ouă, ele cer o mânuire aparte. Soldaţii nu găsiseră nici ei vreo posibilitate, pentru că făceau parte din trupele de pază exterioară, iar timpul până la Paște era acum foarte scurt. Dar și în această problemă o idee măreaţă, și se poate spune unică în felul ei, ne veni din partea grupului maghiar, care era gata pentru orice acţiune. Un doctor dentist, Ncmeth Sandor, ne-a dat sugestia și împreună cu alţi maghiari ne-a ajutat. În zorii zilei următoare, după un aranjament, am plecat într-un grup de circa o sută de oameni. Treizeci dintre ei aveau fiecare câte o faţă de pernă în care băgase ouăle ambalate în paie. Seara, la întoarcere, grupul nostru de treizeci de oameni fusese pus în faţa coloanei. La intrarea în lagăr trebuia să meargă în patru rânduri, pentru că erau patru santinele care făceau percheziţia, sub supravegherea unui al cincilea, de obicei un sergent, care stătea lateral pe niște trepte, pentru a putea privi efectuarea percheziţiei. Pentru o mai mare siguranţă formasem un grup de șoc de circa cincisprezece oameni care, în cazul unei nereușite în faţă, trebuia să intervină. Trei oameni au luat câte un soldat în primire, golind pe jos buzunarele lor pline de cartofi. Bruscările ar fi dus la un carambolaj, ceea ce ar fi făcut posibilă trecerea transportului de ouă. Singurul lucru neplăcut era că parte din cei cincisprezece oameni erau asiguraţi, cel puţin pentru un anumit timp, cu o ședere în BUR. Dar în cazul acţiunii individuale a doctorului Sandor Ncmeth, răspundea numai el. Coloana noastră se apropie de poartă, fiind numărată de către sergentul de serviciu al trupelor interioare. Prin aceasta soldaţii care ne păziseră la muncă erau eliberaţi de sarcină, iar noi aparţineam iarăși lagărului. Soldaţii noștri care fuseseră cu noi la lucru s-au depărtat puţin, ca de obicei, de la intrarea lagărului, făcându-și acolo de lucru, numai pentru a asista la intrarea noastră în lagăr. Erau și ei curioși să vadă dacă noi reușeam, în cazul unei nereușite și ei ar fi fost interogaţi, cum și de unde am putut noi să procurăm ouăle. Iar dacă se afla adevărul, ar fi fost pedepsiţi.

Coloana se apropia de punctul de percheziţie. Primele două rânduri trecură ușor. Mai cu glume, mai cu înjurături, au trecut. În rândul trei se afla doctorul. Special și-a schimbat locul, căutând să cadă la percheziţie în partea unui soldat mai simplu. În momentul în care soldatul a început să-l pipăie pe doctor pe sub braţe, a simţit că acesta are pe sub cămașă ceva. Doctorul se smucește. Percheziţia se oprește. Ceilalţi trei soldaţi, plus sergentul, vin în ajutorul colegului lor. Sergentul îl somează să dea ce are sub cămașă. Doctorul, care în tinereţe făcuse sport, lupte libere, își dădu râzând asentimentul ca să le predea ce are. Încet își desfăcu nasturii de la cămașă. Bietul soldat, curios, băgă mâna (căci el descoperise infracţiunea) ca să scoată obiectul. Când toţi ceilalţi așteptau cu nerăbdare să vadă ce este, un cap de șarpe își făcu apariţia, șuierând supărat că fusese deranjat din culcușul cald de la pieptul doctorului. Că iepurii fug repede, asta o știe orice copil, dar cum s-au speriat și au fugit soldaţii, cred că ar fi întrecut și zece iepuri deodată.

Clipa mult așteptată venise. Grupul forţă pasul și coloana noastră mai mult de jumătate intră în lagăr. Până se dezmeticiră soldaţii și reveniră la postul lor, greul trecuse. Marea noastră misiune era împlinită și pot spune că aproape nu am avut ouă sparte. Doctorului nu i se întâmplă nimic, dar din ziua aceea el purta mereu șarpele în cămașă, din care cauză fusese poreclit “omul cu șarpele”.

Cum ajunsese doctorul la această idee? La marginea unor terenuri ale kolhozului erau niște mlaștini. Aici văzuse el mulţi șerpi care se încălzeau la soare în zilele calde. Erau șerpi de apă. De aici își procurase doctorul unul și pentru orice eventualitate îi scosese dinţii. După câte știu, și-a luat cu el șarpele în Ungaria.

Pregătiri pentru sărbătoare

Ouăle au fost date în primire părintelui Vasile Ţepordei, unul din clericii români aflaţi în lagăr și unul din principalii stâlpi pentru pregătirea sărbătorii Paștelui. Părintele Ţepordei îmi spusese, printre altele, că pentru oficierea slujbei îi trebuie o cruce, iar pentru sfânta împărtășanie – vin. În problema crucii se luă legătura cu Tudorică Alionte, de meserie inginer chimist, dar care în timpul războiului lucrase la Serviciul de contrainformaţii al armatei române. (El este persoana care a descoperit grupul de partizani sovietici care aruncaseră în aer Comandamentul armatei române la Odesa în toamna lui 1941). Acum lucra la fabrica de mobilă, secţia “scaune lustruite”. El a făcut o cruce de aproximativ 35 x 20 x 2 centimetri dintr-un material de placaj. Pictarea crucii a fost făcută de pictorul amator, colonelul G. Pragher. Problema vinului era mai grea, pentru că nici în magazinele din oraș nu se găsea vin de struguri în acel moment. Părintele ne dădu însă ideea că vinul se poate face și din stafide. Pentru sfânta împărtășanie trebuie numai vin curat de struguri. I-am procurat și stafidele care mi-au fost date de un prieten al meu, Fritz Meisel, german de origine, actualmente în R.F.G.

După cum se știe, începând din anul 1953, după greva de la Vorkuta, deţinuţilor și prizonierilor de origine străină li se dăduse voie să scrie și să primească pachete. Ceea ce a făcut Meisel a fost un sacrificiu pe care noi nu l-am uitat și pentru care și de aici îi mulţumim.

Prima fază era gata. Trebuia să trecem la a doua: fierberea ouălor și vopsitul lor, apoi cozonacul, că surpriză trebuie să fie într-adevăr surpriză. Cheta banilor fusese deja făcută în grupul germanilor din România, de către Sam Liebhard, Willy Depner și Egon Schestauber, iar în grupul românilor de către părintele Ţepordei cu Nicu Popescu. Cunoașterea acestor pregătiri trebuia știută numai de un grup restrâns. Financiar am mai fost ajutaţi de Pupţik (fratele generalului polonez Wisinewski, comandantul forţelor aeriene poloneze din Anglia, căpitan la Intelligence Service), care ne-a adus contribuţia polonezilor și a câtorva ucraineni din lagăr. Nici ungurii nu se lăsaseră mai prejos prin contribuţia adunată de Ferry Baci (cu numele adevărat Barasicz Ferenz, fost maior în armata ungară, originar din Bacska, Iugoslavia, unde își pierduse toată familia, soţia și doi copii, măcelăriţi ca niște animale de trupele de partizani ale lui Tito, numai pentru că Bacska fusese ocupată de unguri, arestat de sovietici prin anii ’45-’46 la Budapesta) și de Ferenz April și Zoltan Kopacsy, toţi trei reprezentanţii ungurilor în greva de la Vorkuta. Din partea germană cheta fusese făcută de Dr. Gerhard Roneke, un specialist german răpit și deportat de ruși în fericită Uniune (actualmente lucrează în calitate de conducător al Organismului de purificare a aerului din R.F.G.), și Heinz Heinke, originar din Stuttgart. Din partea celorlalte naţionalităţi, cheta fusese făcută de francezul Raimond Soilliat, originar din Paris, fost membru al unui grup de ofiţeri francezi care se ocupau cu repatrierea prizonierilor din zona sovietică, arestat de sovietici în Germania de Est prin ’45-46, care locuiește actualmente în Franţa, și Phillipe Dejaguerre, reprezentantul valonilor și flamanzilor în greva de la Vorkuta.

Desigur, oricine se poate întreba cum se face că noi doream ca acţiunea noastră să nu fie cunoscută, dar în același timp apelasem, sub o formă sau alta, la o chetă de bani. Răspunsul este următorul: în lagăr niciodată nu se întreba pentru cine și de ce se făcea cererea. Dădeai – bine, nu – iarăși bine!

Cozonacul a fost făcut de părintele Valeriu Ciobanu din România și de doi călugări originari din Basarabia și Bucovina. Cu fiertul ouălor își asumă răspunderea căpitanul Leon Ostrovschi, iar vopsitul lor a fost făcut de ing. chimist Tudorică Alionte. Scrierea ouălor a fost făcută de autor, căci trebuie știut că pe aceste ouă era scris următoarele: «Numele și prenumele cetăţeanului căruia i se dădea oul, “Christos a înviat!” — Iavas, 1955»…

În acest timp în lagăr se aflau circa două sute douăzeci de români, împreună cu germanii din România, Basarabia și Bucovina. Banii adunaţi din contribuţie nu ajungeau pentru cele planificate. Atunci eu am scos din banii pe care-i aveam la mine și am completat diferenţa. La plecarea mea din Vorkuta primisem din partea organizaţiei clandestine, în majoritate ucraineni și baltici, ceva bani pe care puteam să-i întrebuinţez pentru acţiuni sau ajutoare, conform propriei mele hotărâri.

Deci, în concluzie, părintele Ţepordei avea vinul de împărtășanie, câte două ouă de fiecare, plus câte un ou de invitat. Cu trei zile înaintea Paștelui fuseseră comandate circa două sute douăzeci de porţii de mâncare la “bucătăria cu plată” care se deschisese de curând. De asemenea, circa trei sute de gogoașe fuseseră comandate și ele cu trei zile înainte și ridicate în sâmbăta Paștilor. Trebuie de spus că orice comandă care se făcea, se plătea cu trei zile înainte.

Organele NKVD-ului nu observaseră nimic și nici nu le trecea prin gând ceea ce se pregătea cu marea cantitate de alimente cumpărate, mai ales că Paștele catolic, care fusese cu o săptămână înainte, trecuse neobservat și fără incidente. Părintele Ţepordei se pregăti încet să facă toate slujbele din Săptămâna Paștilor în grupuri restrânse. Cei care doreau să se spovedească, se spovediră, ba mai mult, se împărtășiră. Totul fusese organizat amănunţit și așteptam ultimele ceasuri înainte de a intra în acţiune.

În zorii zilei de paști

Pe la orele trei și jumătate dimineaţa, ne-au trezit niște băieţi care se oferiseră voluntari pentru a-i scula pe ceilalţi, deoarece la orele patru începea slujba învierii Mântuitorului în mica încăpere a bucătăriei “chinezești”, după cum era denumită bucătăria individuală, care se găsea în fundul lagărului. Cei care au ajutat la această adunare au fost: Gheorghe Vasile, Petre Cristea, Bădiliţă Dumitru, Luchian Alexa ș.a.

În mica încăpere a bucătăriei, pe o masă îngustă, fusese aranjat altarul, unde se aflau lumânări aprinse, Crucea Mântuitorului, o carte de rugăciuni, busuioc și agheasmă. Toată colonia româno-germană asista la slujba învierii Mântuitorului și pentru că încăperea era prea mică, o mare parte din asistenţă era adunată în jurul bucătăriei și asculta Sfânta Slujbă. Ba, mai mult, rușii din lagăr, în special cei bătrâni care se sculau cu noaptea în cap și-și începeau plimbările de dimineaţă, auzind zumzetul cântării “Christos a înviat!” (care este pe aceeași melodie ca în limba rusă), se alăturară acestei măreţe slujbe, impresionantă și unică în felul ei. În acest timp eu și fostul proprietar al restaurantului “Victoria”, de pe Calea Victoriei din București, Vladimir Gheruţchi, pregăteam primirea în sala de mese a lagărului. Pe masă era aranjat pentru fiecare în parte un șerveţel făcut din hârtie de scris pe care erau: o felie de pâine albă, o felie de cozonac, o gogoașă, un borcan cu ceai îndulcit și un ou. Pe locul fiecăruia era trecut numele după alfabet.

În acest timp soldaţii din turnurile de observaţii și pază ale lagărului, ascultând rugăciunea, care aici era ceva cu totul neobișnuit, au anunţat pe ofiţerul de serviciu al lagărului. Acesta, împreună cu doi soldaţi, trece să-și facă rondul de dimineaţă și, mai ales, să vadă despre ce este vorba. Ajungând în dreptul bucătăriei “chinezești”, văzând lumea adunată și auzind cântările slujbei, și-a făcut loc prin masa de oameni, urmat de cei doi soldaţi, și a cerut ca slujba să fie imediat întreruptă. Mai mult, el a cerut să i se dea și crucea pe care părintele Țepordei o avea tocmai în mână. Crucea ar fi constituit corpul delict și cu asta el ar fi putut înainta raportul său către superiori. Săracul, acest tânăr ofițer sovietic! Și-mi pare rău că trebuie să pronunț expresia ”sărac cu duhul”. El făcea parte din trupele NKVD-ului de pază exterioară și nu-și putea da seama că acest mic incident l-ar fi putut costa mult. Un NKVD-ist rafinat ar fi acționat în felul lui. El a intrat ca musca în lapte.

Crucea nu i-a fost dată și nici nu i s-a dat posibilitatea să se apropie de masă. Ba mai mult, slujba a continuat și de data aceasta a început să se cânte mai tare, tare de tot, ca să se poată auzi până departe în orașul Iavas. Iar ofițerul și cei doi soldați, care intraseră în mijlocul credincioșilor, au fost strânși ca într-o menghină, fără a se ajunge la forță. Li s-au luat și șepcile din cap și au fost obligați să asculte până la sfârșit slujba Învierii Mântuitorului. Dându-și seama de greșeala făcută, cei trei NKVD-iști au trebuit să asculte slujba. În acest timp, oamenii din lagăr se sculaseră și, pentru că știrea mergea din baracă în baracă, se adunau și cântau ”Christos a înviat!” – spre surpriza noastră.

Lagărul se afla în mijlocul unui cartier al orașului. Localnicii mai bătrâni știau că e ziua Sfintelor Paști și auzind în zorii acestei zile cântându-se ”Christos a înviat!”, se adunară la marginea lagărului. Am văzut ruși bătrâni, dintre deținuții lagărului, îngenunchind și plângând.

Pentru că fuseseră anunțați despre cele petrecute în bucătăria ”chinezească”, grupuri de unguri, germani și ucrainieni erau gata pentru orice intervenție, căci și acest lucru fusese prevăzut. Dar nu a fost nevoie de vreo intervenție, căci slujba era pe sfârșite. După slujbă oamenii au rămas îngândurați, poate fericiți, știindă că undeva departe, în aceste clipe și ai lor se gândesc la ei.

”Dă-mi crucea”, spuse ofiţerul părintelui Ţepordei, după sfârșitul slujbei.

– Ia-o dacă vrei, ţi-o dau, îi răspunse părintele, fericit în sinea lui că putuse să ducă la bun sfârșit această slujbă, prin care a renăscut speranţa în inimile deţinuţilor. Nimeni n-a bănuit că ea va avea un ecou așa de mare și va impresiona atât pe deţinuţii din lagăr, cât și din toată regiunea lagărelor din Potma.

Ofiţerul luă crucea și plecă cu soldaţii după el. Mergea ţanţoș, de parcă cucerise Berlinul…

După aceea, toată lumea s-a îndreptat spre sala de mese. Surpriza cea mare, pentru majoritatea celor prezenţi, abia acum venea. Dar nu numai a lor, ci și a întregului lagăr. Oamenii, în momentul când au văzut ouă roșii și mesele aranjate pe ici, pe colo cu câteva flori, care fuseseră cu o zi înainte aduse în lagăr, au rămas înmărmuriţi! Toate acestea nu se pot descrie. Se schimbase oare soarta? Oamenii erau voioși ca niciodată. După ce s-a așezat fiecare la locul lui și părintele în câteva cuvinte a binecuvântat masa și s-a cântat “Christos a înviat!”, s-a făcut liniște generală. Întreaga sală de mese se umpluse de deţinuţi curioși, care priveau cu simpatie sau cu invidie cum românii își sărbătoreau Paștele, ciocnind ouă roșii cu religioasă strigare “Christos a înviat!”, “Adevărat a înviat!”.

Nu trebuie uitat faptul că fiecare, fără excepţie, avea acum prima posibilitate de a mânca un ou, un ou roșu, pe care-i era scris numele și cuvintele “Christos a înviat! – Iavas, 1955”. Priveam și eram fericit în mine. Mă înţelegeam din priviri cu toţi acei care luaseră parte activă la organizarea acestei mese. Unul singur din tot grupul nu și-a mâncat oul; din contră, l-a păstrat și dacă nu mă înșel, este singurul care l-a adus în ţară. S-a ridicat de la masă și s-a îndreptat către noi (eu în acest moment mă aflam lângă părinte). Era avocatul Vișa Augustin, unul dintre secretarii lui Maniu. S-a apropiat de noi și după o strângere de mână, cu lacrimi în ochi, i-a spus părintelui:

Vă mulţumesc, părinte! Acum știu că voi ajunge acasă! și-i sărută mâna. Pe mine m-a îmbrăţișat, sărutându-mă pe obraji. Apoi mi-a spus încet: “Acum îmi dau seama de ce ești iubit de toţi”. Nu a putut vorbi, căci lacrimile îl podidiră. Desigur, și alţii au văzut gestul lui Vișa și au venit să ne mulţumească și-n cuvinte mari să ne laude…

(Johann Urwich-Ferry – Fără pașaport prin U.R.S.S., Editura Eminescu, București, 1998, pp. 52-59)