Într-o noapte fără stele, am fost încărcați în cinci sau șase vagoane de marfă. Destinația era necunoscută. Cei care făcuseră prizonierat în Rusia erau foarte înspăimântați. În spațiul întins al fostei URSS plin de închisori îi mutau destul de des dintr-o temniță în alta sau dintr-un lagăr de muncă în altul. Și de fiecare dată îi mințeau că vor pleca acasă în România lor dragă.
La Cantonul lui Zamfir, unde aveam sediul, permanent erau vreo 5-6 oameni care făceau de serviciu la orezărie. Adică, se ocupau de alimentarea şi evacuarea apei din parcelele de orez sau repararea digurilor care, roase de apă, se surpau. Unul dintre aceşti oameni, badea Vasile cum îi spuneam noi, era de loc din comuna Mihai Viteazul. Într-o seară, înainte de terminarea lucrului, mi-a cerut învoire pentru a doua zi, până la ora prânzului, pentru că avea o problemă urgentă de rezolvat.
Într-o zi de vineri m-am hotărât să nu mănânc până seara, să postesc. Masa de amiază o primeam la sala de mese iar pe cea de dimineață și pe cea de seară o primeam în celulă. Plutonierul deschidea ușile la celulă dar nu te obliga numaidecât să mergi la masă. Cu mine în celulă mai erau doi din grupul nostru. Le spun lor că eu nu pot merge la masă că mă simt cam rău. Când ei se încolonau pe sală, eu trebuia să fiu lângă Părintele Nicodim Măndița și nu eram. Atunci Părintele întreabă: ”De ce fratele Ionescu nu […]
Constantin Dumitru (viitorul părinte Marcu Dumitru) era în celulă cu doctorul Uță, un deținut apreciat atât de frații de suferință, cât și de conducerea închisorii. Pentru aceea, în urma intervențiilor sale medicale în niște situații mai delicate, în semn de recunoștință, directorul închisorii i-a trimis doctorului icre, un aliment greu de găsit în acei ani.
În această cameră [acțiunea se petrece la Gherla n.n.] mi-a fost dat să văd cum ticălosul de Țurcanu şi ajutoarele sale au încercat să determine pe tată să-şi bată fiul şi pe fiu să-şi tortureze tatăl. Au adus în cameră un croitor bătrân de 71 de ani. Era un om frumos cu mustăţi albe ca neaua. Apoi au adus pe fiul său. Era şi acesta un bărbat la fel de înalt şi bine făcut, la vreo 30 de ani. I-au pus faţă în faţă, îmboldindu-i să se bată între ei. Au refuzat. Oricât de mult au fost loviţi din spate […]
În adâncul ocnei, se întâmplă lucruri care nu se pot uita uşor. O întâmplare petrecută în epoca în care eram rulător, m-a tulburat profund.
Jilava a devenit închisoare de tranzit în 1948, când s-au comandat arestări masive în întreaga ţară. Aici se făcea trierea deţinuţilor şi „depozitarea” lor până la anchete. Director al temniţei era „un găgăuz înalt, negru, ciupit de vărsat”, vestitul Maromet, sub a cărui „domnie” Jilava a cunoscut o vreme de cruntă înfometare şi interminabile bătăi.
Valeriu Gafencu prezenta o stare fizică îngrijorătoare: tuşea şi începuse să slăbească. Pentru a se reface a fost repartizat la paza viei. Paza se efectua în foişor sau cu cele două echipe mobile în timpul nopţii. Foişorul era aşezat cam la jumătatea suprafeţei cultivate, pe un mamelon mai înalt. Paznicul contempla o privelişte admirabilă.
Toamna, colonia Unirea rămăsese deficitară de oameni; multora le expira pedeapsa şi colonia nu-şi putea onora lucrările. Cei 25-30 de inşi transferaţi la Unirea am reuşit să scoatem din impas în două-trei săptămâni camarazii de acolo.
În toamna lui 1945 mulţi deţinuţi de drept comun au fost eliberaţi. Printre ei şi Şaramet, ordonanţa de pe etajul nostru. Lui Anghel Papacioc, cu care şedeam în celulă, şi mie înfăţişarea noului venit şi maniera de a servi supa sau mâncarea ne-au atras atenţia. Privirea îi era tristă.
[Dialog între părintele Constantin Crișan și părintele Nicolae Grebenea, la întâlnirea celor doi în închisoare. Părintele Constantin este cel care povestește cum a fost închis și anchetat, iar părintele Nicolae este cel care a consemnat în memoriile sale dialogul n.n.]: …cum ai căzut si ai ajuns în temnită?
Administratia slabise supravegherea activitatii mele din curtea elevilor. Tatal lui Ciprian Stoica, directorul scolii normale din Deva, a venit la vorbitor. Ii adusese vioara lui Cipi, cum il alintau colegii; avea talent si tatal gandea ca ar putea obtine permisiunea, avand in vedere ca avea condamnare mica, un an sau doi, sa exreseze pentru a nu pierde indemanarea.
Într-o zi soseşte în inspecţie un maior de securitate de la Ministerul Afacerilor Interne [la mina Baia Sprie n.n.]. Aflasem că îl cheamă CAZABAN. Ajuns la un loc în mină unde se încărca minereu în vagonet şi unde încărcătorul lua pe lopată cam cât credea el căpoate ridica…Maiorul se declară nemulţumit şi schimbă metoda de încărcare.
Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Nici unul nu ştia alfabetul morse si încercările de a intra în legătura cu ei au rămas fără rezultat. Auzeam când raportau dimineaţa şi seara: “Să trăiţi domn’ şef de secţie, camera…, cu trei deţinuţi, e gata de raport”. Trecuse aproape un an de zile şi într-o zi e chemat miliţianul prin bătăi în uşă: unu’ murise. Ordonanţele cu targa ridicară mortul, apoi s-a făcut linişte. Misterul a fost deslegat când cei doi rămaşi au fost mutaţi în alte celule. Atunci s-a aflat că fuseseră un doctor, un muncitor şi un ţăran.
Puiu Berianu este din Cugir. După instaurarea comunismului a încercat să fugă în Occident. A reuşit să ajungă până în Cehoslovacia, unde a fost descoperit şi returnat în România. A fost anchetat şi condamnat la închisoare. După vreo trei ani de detenţie, ajungând acasă, Puiu Berianu s-a căsătorit şi a avut un copil.
Într-o zi se întâmplă un fapt simplu, dar tulburător pentru mine şi plin de semnificaţie. Plantonul (deţinut de drept comun) care serveşte masa, a observat probabil, că încarceratul de la celula de pedeapsă este cam de mult timp acolo şi îşi permite, în prezenţa unui plutonier slab la chip şi mai în vârstă, să-mi pună două polonice de mâncare în gamelă.
A doua noapte, intrăm iarăşi în mină. De data aceasta, Fădor mă repartizează pe galeria Iosif-Nord, în abataj, ca rulător. La un rostogol, lucrez împreună cu un domn mai în vârstă care s-a prezentat: Alexandru Popescu. Nici nu bănuiam cine se ascunde în spatele acestui nume românesc atât de banal! Se poate face o întreagă filosofie în jurul raportului dintre nume şi persoana care îl poartă.
După Marea Unire din 1920, un notar din Zlatna, pe nume Albină, zis mai apoi Albini, împreună cu alţi doi prieteni a cumpărat o mică mină de aur, despre care se spunea că nu mai este productivă. Mirosind pe la foştii mineri că există filoane bogate, mai greu accesibile, a plătit diferenţa de preţ celorlalţi parteneri şi a rămas singur stăpân.
La Roica, între stâncile calcaroase, cu grote şi prăbuşiri, aveam să fac o experienţă de viaţă spirituală pe care îndrăznesc să o prezint pentru a atrage atenţia chiar celor ce s-au retras din lume şi a scoate în evidenţă actul ascultării ierarhice şi necesitatea binecuvântării harice a oricărei acţiuni duhovniceşti întreprinse în urcuşul spre luminare şi desăvârşire, mai ales descoperirea gândurilor faţă de duhovnic sau fratele de credinţă.
