Pătimirile Maicii Maftidia Grancea, povestite de ucenica ei

Patruzeci și ceva de ani am fost ucenica maicii Maftidia; o cunosc de la Mânăstirea Dealu, de prin ’67, ’68 … nici nu mai știu anul, când maica era magazioneră la Dealu, numai ce se eliberase din închisoare. A făcut închisoare patru ani și jumătate; acolo ne-am cunoscut (la Mânăstirea Dealu) și apoi am fost împreună până la moarte. Când eram la masă să mâncăm, spunea câte a pătimit sărăcuța, în închisoare; nu mai putea să mănânce … numai plângea … Spunea că a fost torturată … așa cum era la închisoare, nu ca închisorile de acum, că la închisorile de acum, să tot stai, că pe mulți îi auzeam că este mai bine la închisoare decât acasă.

Acum primesc de mâncare, au și televizor, au de toate. Dar pe vremea sfinției sale, a fost tortură mare: dormea pe jos pe ciment, numai cu o salteluță cu trei fire de paie în ea și cu o pătură de învelit … mori, sau trăiești. Ea era atât de slabă! Era numai „piele și os”, dar i-a dat Dumnezeu viață și – dacă Dumnezeu mi-a rânduit de am cunoscut-o, am ajutat-o. Toate maicile ziceau: „Vai, că Dumnezeu i-a rânduit să te aibe, că săraca murea, de când lumea. Așa a rânduit Dumnezeu, ce să facem?!”

Acolo, la închisoare, nu-i dădeau voie nici să se roage, numai când era culcată; când era lumina stinsă, din pat putea să zică ceva așa, ce știa în minte. Toată ziua le țineau în picioare; erau într-o cameră șaizeci, gândiți-vă părinte, șaizeci; și acolo își făceau nevoile … să mă iertați! și de acolo le puneau tot pe ele de le duceau unde le duceau; zicea sfinția sa că pe ea nu au pus-o niciodată, pentru că ea era slăbuță de felul ei și nu au pus-o; le-au pus tot pe cele care erau mai solide, mai tărișoare … Dar, gândiți-vă, șaizeci într-o cameră, geamul – fie că era iarnă sau vară – stătea deschis, era imposibil să fie închis.

Mâncau pe două rânduri, adică se începea de la un rând, cum ar fi: mâine se începea din capătul acesta. Și zicea milițianul: „Nu pentru că nu am avea străchini, asta – ca să vă torturăm”. Mai era câte unul care mai vorbea și așa: „Avem destule străchini, dar ca să vă uitați la astealalte care mănâncă … până vă vine rândul vouă”; da… așa făceau. Câte îmi povestea biata maică!

Îmi povestea că le scotea 20 de minute la aer pe fiecare, dar numai cu capul în jos, ca să nu se uite nicăieri, că dacă cineva ridica privirea, sau se uita undeva, o și închidea la carceră. Erau șaizeci, una în spatele celeilalte și cu privirea în jos, nici în dreapta, nici în stânga, decât numai ținând capul în pământ; nu aveau voie nici să se sprijine de ceva. Mai târziu, aveau voie să primească o dată pe lună o carte poștală, atât; și după un timp le-au scos la lucru; mai primiseră voie să primească un pachet cu doar atât: niște zahăr, bomboane; le trimiteau acolo, la ei, le desfăceau pachetul, se uitau în el și dacă era pus în pungi, le trimiteau și lor o pungă; nici o pungă nu le dădeau… De îmbrăcat, le dădeau cu ce au venit de acasă și cu haine de pușcărie; erau cu îmbrăcămintea pușcăriei. Când s-a eliberat, avea o hăinuță de la mama-sa, de postav, până aici; aceea i-au dat-o și a fost cu ea toată închisoarea; și un pieptar. Cu acestea a venit acasă și apoi, haina și pieptarul le-am dat de pomană unei maici.

Toată ziua n-aveau voie să stea jos; de dimineața până seara, stăteau numai în picioare; se plimbau, se plimbau, până-n noapte, făceau mișcare în cameră. Dar nu știu dacă avea voie să vorbească. Nu cred că avea voie, pentru că milițianul de la ușă, cică se uita pe vizorul ăla și când auzea că e ceva, punea cheile în ușă și toate tremurau de frică.

Le luau la anchetă și – de nu își dădeau seama – le întrebau când și ce a zis cutare afară; ele nu știau că le duc să le ancheteze, ci credeau că le mută în altă parte. Anchetei îi ziceau moară, pentru că era ceva ce făcea zgomot; le lega la ochi, să nu vadă pe unde se duc și cum se duc. Le ducea altcineva legate la ochi și când treceau pe acolo, era atâta zgomot și înfricoșare, de te cutremurai. Și le întrebau: dar știi unde ești? Apoi ele ziceau: „la moară”! Ei, a fost greu, greu pentru ea, săraca, dar Dumnezeu a ajutat-o și a scăpat.

Acolo, în pușcărie era comunicare între ei, prin Morse. Erau unii care știau Morse și comunicau cu cei din celula de alături; maica n-a știut să comunice, dar altele comunicau; spuneau de unul, de altul, cutare a auzit că în cutare celulă a venit cutare și ei așa se înțelegeau. Dar nu știa nimeni, numai ele, ele au învățat. Ce știu eu cum ar fi Morse asta ? Și la Arad când a fost, se auzeau clopotele de la mânăstire și a știut că e ziua de Paști, nu știu cum de a știut. Mai spunea, că erau dintre temniceri și oameni buni, câte o femeie bună care le mai spunea câte ceva, dar le zicea: „Să nu suflați, că mă bagă aici, cu voi ”.

Din turtoi și mămăligă înghețată, nu le-au scos. Spunea că așa, de un Paști, de un Crăciun, ele adunau câte o feliuță din turtoiul acela, că spunea că era o feliuță așa, cât palma și de acolo tăiau câte o bucățică cu ce aveau ele și o lăsau să se usuce. Și le mai dădeau altădată marmeladă și din marmelada aceea mai păstrau, n-aveau unde să o țină; și când a fost Crăciunul sau Paștile, le-au făcut ca un tort, unele din cele care erau. Atât l-au mâncat de bine, de zice că atunci când voi merge acasă, numai turtoi voi mânca și marmeladă … așa a fost marmelada aia de bună și turtoiul ăla.

Maica a fost și bolnavă, a făcut hernie de disc și nu putea merge, o duceau două. Și apoi a zis că a venit doctorul și i-a dat niște pastille și – din medicamentele acestea – nici până în ziua de astăzi n-a mai avut probleme cu hernia; s-a făcut bine.

La baie, le permiteau foarte greu, așa pe fugă, numai; zicea că le-au dus să se spele și erau multe dușuri acolo și nu aveau unde să-și pună hainele, săracele. S-a dezbrăcat și era o movilă de cărbuni cu care făceau foc și le-a pus pe cărbuni; și nu a mai ajuns la apă. Și maica Xenia care a fost împreună cu maica, zicea că era o domnișoară cu ele care le zicea: „Hai, sunteți gata?” Douăzeci de minute, numai atât aveau voie să se spele; și maica Xenia de colo: „N-a ajuns decât o mână întinsă la apă, atât!”, dar maica mea, cât o fi ajuns să dea cu apă pe ea? Vai de ele … și-au luat hainele, gândește-te ce spălare a fost aia ? … de la baie, ude toate, trebuiau să ia iar hainele de pe cărbuni pe ele, ce să facă? …tortură!

Căldură aveau foarte proastă, zicea că aveau un godinaș prin unele locuri; în unele locuri au mai avut căldură, în altele nu; numai atât că erau ele multe și mai de la una, mai de la alta, suflau și se mai încălzeau.

Aveau un godinaș, dar acesta nu era cu gura la ele, ci pe sală, la ei, acolo … la godin , le dădea puțină căldurică. Apă de băut le aduceau cu un ciubăr mare și nu aveau nici cât să bea o dată; niciodată nu le ajungea ca să ia câte o cană de apă, la șaizeci. Aveau un vizor la ușă și se uita milițianul și dacă te vedea cumva că stăteai jos, gata, te și scotea, sau dacă te vedea că lucrai ceva, sau cu o carte, să te ferească Dumnezeu, nu era voie. Ea, în pușcărie, a îngrijit o fată care s-a îmbolnăvit și apoi, fata aceea a cerut să o îngrijească maica, acolo … mă rog și i-a dat voie. Maicii, atât i-a permis să stea jos, cât timp a îngrijit pe creștina aceasta. Maica a zis că fata era bolnavă de plămâni și se îmbolnăviseră și celelalte și nu voia nimeni să o îngrijească, de teamă că se vor îmbolnăvi și altele. Dar, zice : „Mie nu mi-a fost teamă, m-a apărat Dumnezeu ” și îi dădea o cană de lapte, o cană de apă; și fata a tot zis că :„Eu nu vreau dacât maica Maftidia să stea aici, la capul meu”. Acum, încă mai trăiește și chiar a venit de câteva ori la noi, că este din Sibiu și se numește Maria Constantinescu.

Când a ieșit din pușcărie, i-au spus ca să nu vorbească nimic din ce a fost, ce a făcut, cum a fost și … nici n-a spus. Maica îmi spunea doar mie, că am fost în casă, dar în rest, nimănui. A mai venit un doctor care este din București și care a fost și el închis; a cumpărat o casă din Viforâta, acum câțiva ani și mai vine și locuiește aici, vara. Și a venit tot așa, ca să-i dea maica niște detalii, să scrie o carte și maica i-a zis : „Eu nu pot să dau nici un detaliu, eu nu mai știu, că eu de acum … am îmbătrânit”. Și nu a vrut să-i dea nici un detaliu, i-a fost teamă. Ce să începi tu să mai spui acum, la bătrânețe!?

În mânăstire, a primit-o înapoi Preafericitul Iustinian; a trimis-o la Dealu, că aici nu era post; a luat-o din stăreție, acum era maica Xenia. Făcuse în mânăstire, aici, la noi, un azil de preotese și de maici, așa că a trimis-o la Dealu și a pus-o magazioneră acolo. A stat 12 ani la Dealu și a ieșit de acolo la pensie, apoi a venit aici, pensionară. Și eu am fost la Dealu cu serviciul, apoi am venit și eu, după un an sau doi, după ce a venit sfinția ei.

În ultima perioadă a vieții, a fost bolnavă … foarte bolnavă; o durea un picior, avea o problemă cu un picior – din copilărie – pe care l-a și operat de mai multe ori. Acum, în ultima vreme înainte de moarte cu șase ani, a căzut în casă și și-a rupt piciorul, apoi și-a rupt mâna de două ori; amețea, că era slăbuță și îmbrăcându-se – eu spălam niște rufe la baie – a căzut și și-a rupt mâna.

M-am dus la Azuga cu sfinția ei, de i-au pus mâna în gips și șase săptămâni au ținut-o așa, apoi a căzut din nou; și-a rupt piciorul din șold și apoi a mai stat încă două luni la Azuga, pe vară. Eu am stat cu sfinția ei , acolo. Nu mai putea merge decât numai cu un cadru; cadrul l-am dat unei maici de la Căldărușani. Am avut un cărucior și șase ani de zile, am dus-o la biserică cu acel cărucior și mergea cu cadrul din fața bisericii, până în biserică și înapoi. Înainte de moarte cu cinci luni, a paralizat. Dimineața, când să mergem la biserică, a paralizat – îmbrăcată gata să plecăm și s-a luat și graiul.

A paralizat pe 27 februarie; era conștientă și nu a vorbit cinci luni de zile; se chinuia să scrie, că nu știam ce să-i dau și nu putea să scrie. Un pic i-a atins și creierul, dar era conștientă, doar nu mai putea să scrie. Și înainte de a muri, zic către sfinția ei: „Mă duc la bucătărie să iau o cană cu lapte, să avem aici”; și ea a dat din cap, că așa făcea. Am vrut să-i fierb un ou moale, să văd dacă mai poate înghiți. Pentru că nu putea înghiți nici măcar un pic, cinci luni de zile … gândiți-vă! Cât m-am chinuit cu mâncarea pentru sfinția ei, că nu putea mânca.

Când i-am fiert oul și îl curățam așa, în vârf, să văd dacă l-am făcut moale, deodată aud din casă că mă strigă: „Hai !” – ea care nu a vorbit cinci luni de zile. Deodată, iar strigă : „Hai!” Vai de mine, dar cum până acum … m-am gândit că și-a dat drumul la voce, dar de unde ! Când m-am dus fuga la ea, s-a apucat de gâtul meu și eu am ridicat-o așa … și am văzut că fierbe în piept ca o oală și am pus-o înapoi pe pernă și a dat ficatul afară. I-a venit să vomite și a dat ceva așa roșu; apoi a suflat de trei ori ca un copil și … a fost gata . Eu eram deja acolo, cu lumânarea în mână. Era 27 iulie 2008, de ziua sfântului Pantelimon.

(M. Tatiana Boier, interviu realizat de monahul Siluan Antoci în data de 19 octombrie 2010 – Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist, Vol. II, editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 56-63)