Patru ani de rezistentă cu arma în mână în Muntii Apuseni

…Când spun cu arma în mână, nu vreau că cititorul să creadă că am purtat această armă 4 ani şi că am doborât cu ea cine ştie câţi duşmani. Am fost însă mereu în apropierea acestor arme prin oamenii pe care îi ştiam că într-adevăr le poartă şi erau gata să moară o dată cu ele, mai exact cu ultimul foc.

Dar să spun mai întâi câteva cuvinte despre persoana mea, astfel ca, cât de cât, să mă cunoască cititorul. Provin dintr-o familie de ţărani colonizaţi pe frontiera româno-ungară, în satul Scărişoara Nouă, sat aparţinând astăzi judeţului Satu Mare; de fapt satul tine acum de comună Pişcolt.

Colonia Scărişoara Nouă s-a format din moţi de prin localităţile Munţilor Apuseni, în special Scărişoara, Gârda, Săcătura şi altele. Când s-a produs colonizarea, fraţii şi surorile părinţilor mei au rămas la Scărișoara-Alba. Acolo, o soră a mamei numită Samfira s-a căsătorit cu un pădurar care avea o bucată de pământ la izvorul Someșului Cald, în punctul numit Ponor, loc aflat în apropierea vărsării pârâului Ponor în Somes. Soţul mătuşii mele se numea Nicolae Jurj şi avea din prima căsătorie un fiu, Mihai. Mătuşa mea însă nu avea copii. Eu trăiam cu părinţii mei la Scărişoara Nouă, dar, imediat după Dictatul de la Viena, tot satul a fost înconjurat într-o noapte de soldaţii hortiști şi expulzat în România. Tot satul. Noi, unde să ne ducem? Ne-am dus evident la unele rude ale noastre din România. Aşa am stat până când a venit eliberarea Transilvaniei de sub stăpânirea hortistă. Separaţi unii de alţii, membrii familiei nu se prea văzuseră între ei. Aşa, prin anul 1947, când lucrurile păreau să-şi mai revină în climatul lor politic normal, mama, care nu-şi mai văzuse rudele de multă vreme, a proiectat să facă o vizită la neamurile ei de la Scărișoara-Alba. În acea vizită m-a luat şi pe mine.

Vizita la mătuşa Samfira din Ponor mi-a şi hotărât soarta într-un fel, fiindcă acolo mi-am cunoscut viitorul soţ, pe Mihai, fiul vitreg al mătuşii Samfira. El tocmai îşi terminase stagiul militar şi fusese angajat pădurar silvic în zona Ponorului, preluând funcţia de la tatăl său Nicolae Jurj. De cum ne-am văzut, aşa ne-am şi plăcut şi, imediat după ce el m-a cerut în căsătorie, am şi acceptat. Bineînţeles, mătuşa ne-a şi oferit o parte din pământul lor, unde am fi putut şi noi să ne facem o gospodărie.

Lucrurile păreau că încep să decurgă bine. E adevărat că mă aflam departe de părinţii şi fraţii mei, dar speram să ne putem vizita periodic. Aşa s-a şi întâmplat destul de curând, fiindcă în anul 1948 am fost vizitată de fraţii mei, Iosif şi Petrică, ba chiar am proiectat ca de Revelionul anului 1949 să plec cu Mihai, soţul meu, la părinţii mei din Scărişoara – Satu Mare.

E foarte adevărat că mi-am petrecut copilăria în câmpie şi nu prea eram obişnuită cu muntele, dar am deprins repede şi viaţă de ţăran de munte, mai ales că soţul meu era un om tare vrednic: un bărbat bun, voinic, frumos, şi gospodăria începuse să aibă de toate, în sensul că nu lipseau lucrurile necesare unui țăran oarecare, între care îmi aduc aminte cu mare plăcere de alimentul atât de preţuit, în acea zonă, păstrăvul afumat.

Sigur, aflam mereu şi mereu de toate mizeriile pe care comuniştii începuseră să le facă ţăranilor noştri. Nu era zi să nu aflăm de câte o crimă de care până atunci fusesem toţi străini. Auzeam şi despre implicarea unor ţărani în unele acţiuni şi se tot vorbea că mulţi dintre ei luaseră drumul muntelui şi al pădurii. Nu mi-aş fi închipuit că foarte curând voi lua şi eu contact cu aceşti oameni, şi iată cum s-au întâmplat lucrurile.

Soţul meu, Mihai Jurj, a fost contactat în 1948, împreună cu alţi tineri, de grupul de partizani condus de Teodor Şuşman, din comuna Răchitele de sub munte, ca să lupte în regiunea Câmpeni. El avea 22 de ani, iar eu 20. De altfel, familia socrului şi a soţului meu mai fusese în legătură cu un alt grup de partizani, condus de Leon Şuşman, avocat la Ocna Mureş, şi de fratele său Gheorghe Şuşman, pe care i-au ţinut ascunşi până când au plecat pe Valea Arieșului, unde au acţionat în jurul localităţilor Sălcia, Poşaga, Cocolis, reuşind să supravieţuiască până în 1957, când au fost trădaţi; Leon Şuşman moare în luptă împreună cu alţi partizani, iar fratele său Gheorghe este prins, o dată cu alţii, şi sunt condamnaţi toţi la moarte.

Activitatea de partizan a soţului meu a durat până în 1950, când a fost trădat de cineva din apropiere de Câmpeni.

Într-o seară de august 1950, după ce se lăsase întunericul, ne-am pomenit cu şeful Ocolului silvic din Beliş, Alexandru Ripan, însoţit de câţiva securişti. Ripan i-a cerut soţului meu arma din dotare. Mihai avea armă, fiindcă preluase funcţia de pădurar de la tatăl său, Nicolae Jurj. Mihai i-a spus că se duce s-o aducă; în camera alăturată, care avea un geam ce dădea spre pădure, erau mai multe arme. Soţul meu le-a luat pe toate, şi muniţia, a sărit afară şi dus a fost. Şi-a dat seama că a fost trădat şi s-a dus la grupul de partizani, care nu era prea departe.

Când au văzut securiştii că Mihai nu mai apare cu armele, l-au căutat prin toată casa şi au dat alarmă la cei lăsaţi afară, de pază, dar în pădure nu s-au aventurat. Atunci m-au arestat pe mine şi pe socrul meu şi ne-au dus la sediul Securităţii din Câmpeni, unde ne-au interogat două zile despre activitatea soţului meu şi a Grupului Şuşman. După două zile ne-au eliberat şi mi-au spus să nu părăsesc domiciliul din comună Răchitele, unde locuiam cu socrii. Cu toate că ştiam că ne-au eliberat ca să fim urmăriţi şi astfel să pună mâna pe tot grupul, cum am ajuns acasă m-am dus cu mâncare şi cele necesare la soţul meu, în pădure, unde ştiam că se ascunde Grupul Şuşman.

Am continuat să aprovizionez cu mâncare tot grupul timp de două luni, fiindcă numai eu din familie ştiam unde se află. Mă duceam noaptea prin pădure, unde miliţienii nu intrau. Dacă la început supravegherea noastră era bine mascată, cu timpul s-a înteţit, şi mi-am dat seama că în curând urmează să fiu arestată. Aşa că, după două luni, m-am alăturat grupului format din Teodor Şuşman, fiii săi Teodor şi Avisalon, Nutu Bartos, Gheorghe Mihut, Roman Onet, toţi din Răchitele, Ioan Ciota din Calata, precum şi soţul meu Mihai Jurj. Eram singura femeie; restul nu erau căsătoriţi, în afară de bătrânul Şuşman. În comună Răchitele, acest Teodor Şuşman era un om de vază, avea o mare influență asupra populaţiei din comună şi împrejurimi, foarte mulţi ani a fost ales primar al comunei. Era un gospodar înstărit, avusese prăvălie şi reuşise să-şi tină copiii la şcoli: fiii săi Teodor şi Avisalon erau absolvenţi de liceu. Oameni ca Teodor Şuşman se aflau în toate satele şi comunele româneşti, în toate, fără excepţie. Ei erau ţărani cultivaţi, elementele cele mai luminate, în casele lor se găseau cărţi, reviste de agricultură sau de altă natură, aparate de radio; ei erau lumina satelor româneşti, şi nu cum i-au calificat comuniştii – chiaburi, trântorii satelor. Cu asemenea elemente comuniştii nu puteau conlucra, aceste elemente ostile trebuiau să dispară. Bătrânul le stătea în gât autorităţilor comuniste şi, ca să nu fie arestat, Teodor Şuşman şi cei doi feciori majori s-au hotărât să plece în munţi, unde să organizeze rezistenţă armată, acasă rămânând soţia cu cei doi copii minori, un băiat şi o fată.

După plecarea celor trei în munţi, asupra familiei s-a dezlănţuit o adevărată teroare, urmată de arestarea celor doi copii minori, confiscarea averii şi moartea soţiei lui Teodor Şuşman în urma tratamentului la care a fost supusă. Apoi teroarea s-a extins asupra întregii populaţii din zonă.

Din 1950, când am luat drumul codrului şi m-am alăturat grupului, nici unul dintre noi nu a mai dormit într-un pat, ci numai prin șuri, poduri de grajduri sau chiar pe zăpadă. Am fost bucuroşi când am putut dormi în colibe din munţi, până eram descoperiţi, şi asta timp de patru ani încheiaţi pentru mine şi de şase ani pentru alţii.

Un moment foarte greu, din munţi, a fost acela când am stat înconjuraţi o săptămână, fără să mâncăm nimic, doar măcriş, mâzgă de pe molizi şi apă. Simţeam că sfârâie inima în mine. Am dormit pe zăpadă, pe cetină, dar n-am răcit o zi în patru ani. Am făcut colibă din zăpadă, cu pereţi de zăpadă, ca la eschimoşi. Tot timpul ne-a fost greu în munţi, şi toamna, şi iarna, când ploua, ningea şi eram mereu uzi.

Într-o toamnă, în 1953, ne-am dus în partea spre Beiuş, ne-a văzut un om în pădure şi a anunţat Miliţia. Noi ne-am retras într-o comună, la Boldeşti; era seară şi am văzut că vin miliţienii cu camioanele. Ne-am dat seama că nu mai aveam pe unde trece decât prin apă şi am trecut Crișul cu apă până la subsuori, ţinând armele sus, deasupra capului, ca să nu se ude.

Am avut şi eu armă, dar nu am tras; dacă ar fi fost nevoie, aș fi tras. Ai noştri au tras numai când am fost atacaţi, ca să ne apărăm, nu ca să omorâm.

Atunci, după ce am trecut apa, am făcut foc şi ne-am uscat, că nu aveam schimburi.

Eram singura femeie în grup, dar eu nu mi-am pierdut nădejdea. Soţul meu se mai plângea, uneori îl apuca disperarea, dar eu nu-l lăsam. Eram foarte optimistă.

În aceste condiţii am fost hăituiţi continuu de Securitate, care era tot timpul pe urmele noastre, obligându-ne să fugim şi să ne ascundem în alte locuri. Când ne descopereau şi nu puteam să evităm confruntarea, se isca luptă armată.

Presiunea Securităţii se înteţea; dacă la început erau puţine trupe, în vara anului 1952 ei au împânzit munţii; erau atât de numeroşi, încât au reuşit să ne înconjoare. Am încercat să ieşim din încercuire, dar nu am putut să evităm lupta armată, în care am pierdut pe Gheorghe Mihuț, Ioan Ciotea şi Nuțu Bortoș. Ceilalţi şase am reuşit să ne ascundem într-o mică peşteră şi nu am fost descoperiţi. După plecarea trupelor, am ieşit şi, când am văzut că o treime din noi muriseră, grupul Toader Şuşman s-a destrămat, cei din familia Şuşman plecând spre Răchitele, iar eu cu soţul meu şi cu Roman Oneț – frate de mamă cu soţul meu – am trecut munţii în Bihor.

Până în 1952 luptele şi urmărirea s-au desfăşurat în Valea Somesului, a Bătrânei şi a Ponorului, sub Padiş, dar după lupta pe care am menţionat-o, forţa noastră de rezistentă a scăzut, am rămas numai trei. Pentru a ni se pierde urma am trecut pe versantul munţilor din Bihor, şi prin localităţile de sub munte, până în apropiere de Beiuş. Dar nu a durat mult şi am fost descoperiţi şi aici de organele de Securitate şi Miliţie, aşa că a început alt val de urmărire şi hăituire, ca în cele din urmă să fim vânduţi în 1954 de către ultima noastră gazdă din comuna Sudrigiu. Acolo ne lăsasem lucrurile în șură, după care am plecat în munţi. Gazda ştia cu aproximaţie când ne vom reîntoarce ca să ne facem provizii pentru încă o perioadă de timp, aşa că a anunţat pe cei de la Securitate, care ne-au aşteptat două săptămâni. Când am revenit, ne-am asigurat că nu suntem pândiţi, fără să bănuim că securiştii se aflau chiar în șură.

După ce am intrat în casă, gazda a ieşit afară, apoi a revenit şi s-a oferit să ne conducă în șură. Nu bănuiam nimic, aşa că, atunci când am deschis uşa la șură, eu am fost lovită în cap cu o armă şi am leşinat; m-am trezit cu cătuşele la mâini. Soţul meu a fost împuscat în cap şi presupun că a decedat după puţin timp. Când mi-am revenit din leşin el a mai schimbat câteva vorbe cu mine, apoi au venit doi securişti şi l-au luat, şi de atunci n-am mai ştiut nimic despre el.

Pe mine şi pe Roman Oneț ne-au arestat şi ne-au judecat. Procesul a avut loc la Oradea, în 1955. Au fost de față şi fratele soţului meu, şi alte persoane. Am fost acuzaţi de crimă împotriva securităţii statului. Nu a durat mult, două şedinţe dacă am avut, apoi ne-au condamnat. Nu am putut vorbi cu avocatul; nu a vorbit nimeni cu mine, să mă întrebe ce am făcut. Ne-au dus apoi la penitenciar şi acolo ne-au spus sentinţa, nu în instantă: eu am fost condamnată pe viaţă, iar cumnatul meu la moarte. Şi l-au executat imediat după pronunţarea sentinţei, în 1955. Avea 24 sau 26 de ani, şi avea familie, soţie şi un băiat. Soţul meu avea 28 de ani.

Pentru a afla veşti despre soţul meu am făcut din închisoare cerere la Securitatea din Beiuş, şi tot în închisoarea din Oradea am declarat greva foamei, ca să-mi comunice situaţia soţului meu, dar nu mi-au dat nici un răspuns şi nici certificat de deces nu mi-au eliberat.

Pentru rana de la cap, primită cu ocazia arestării, nu mi-au acordat nici un tratament medical, în afara schimbării pansamentului.

După evenimentele din Ungaria (1956) am fost transferată la Mislea, iar în 1958 am fost adusă de la Miercurea Ciuc la Cluj, ca martoră în procesul părintelui greco-catolic Ieronim Şuşman şi al fratelui său, Gheorghe Şuşman, care era partizan.

În 1959, la Miercurea Ciuc, am făcut un grav abces la plămâni şi am fost dusă la spitalul închisorii Văcăreşti.

În transferurile la diferite penitenciare am trecut de fiecare dată prin Jilava, până am ajuns din nou la Oradea, de unde am fost eliberată în 1964.

După eliberare, pe când mă aflam la spital pentru tratament TBC, am cunoscut un băiat, Grigore Costescu, bolnav ca şi mine, care mi-a devenit al doilea soţ. Era electrician auto şi am trăit împreună 22 de ani.

După însănătoşire, mulţumită doctorului Nicolae Mladin, am fost angajată confecţioneră la fabrica de tricotaje „Someșul”, unde am lucrat 19 ani, până la pensionare.

Între timp, situaţia familiei Şuşman a devenit tragică. Teodor Şuşman, bătrânul, după despărţirea de noi, s-a reîntors la Răchitele şi, adânc impresionat şi îndurerat de suferinţele consătenilor, terorizaţi din cauza lui, s-a împuscat într-o șură. Cei doi fii ai lui, Teodor şi Avisalon, au căutat să se ascundă în continuare şi au reuşit până în 1958, când un vânzător de neam, pe nume Dumitru Târau, din satul Hodin, i-a trădat şi au murit şi ei într-o șură din comună Brăișor.

Acesta a fost sfârşitul grupului denumit Şuşman, din Răchitele.

Cât am fost în închisoare, părinţii soţului meu şi mătuşa mea au fost găsiţi morţi în vârful muntelui, lângă un copac, iarna, îngheţaţi, cu o toporişcă lângă ei.

Grupul Şuşman din comună Răchitele, jud. Cluj, a acţionat în zona Munţilor Apuseni, pe Valea Ariesului, în inima tării Moţilor, în preajma localităţilor Răchitele, Sălciua, Poşaga, Ocoliş.

Familia Teodor

În cadrul Grupului Şuşman a acţionat şi Lucreţia Jurj (Giurgiu)-Costescu (născută Lazea), împreună cu soţul său, Mihai Jurj.

Teodor Susman-senior

Teodor Susman-junior

Traian Şuşman

Emilian Şuşman

Romilică Şuşman

Familia Gheorghe şi Victoria Şuşman

Gheorghe Şuşman

Victoria Şuşman

Ieronim Şuşman

Gheorghe Şuşman

Leon Şuşman

Iuliu Şuşman

Vasile Şuşman

Silvia Şuşman

(Lucreția Jurj-Costescu – Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 26, anul 1999, pp. 100-107)