vezi galerie foto (1 foto)
Prof. Paul Păltănea
  • 25 Iunie 1924
  • București,
  • profesor
  • 10 ani
  • Galați, Aiud, Ocnele Mari, Capul Midia
  • 24 Ianuarie 2008
  • Galați
    • Mihail Voievod - domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată țara Moldovei
    • Neamul logofătului Costache Conachi
    • Peceţi Ştefaniene la Dunărea de Jos
    • Viaţa lui Costache Negri
    • Istoria oraşului Galaţi : De la origini până la 1918. Partea 1
    • Istoria oraşului Galaţi : De la origini până la 1918. Partea 2
    • Ferestre deschise la un deceniu de temniță comunistă

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

”Adunând ani din tinerețea mea, petrecuți în temnițele și lagărele comuniste, ei sunt zece în cap:
patru și jumătate în prima detenție, cinci și jumătate în a doua” (Paul Păltănea)

Toader Buculei: Ce factori au determinat opțiunea dvs pentru a sluji muza Clio?

Paul Păltănea: Hotărâtoare a fost întâlnirea de prin anii 1938-1939 cu o rudenie a mamei, profesorul Ion Tohăneanu, care era și directorul Liceului pe care-l urmam. [...] Convorbirile cu Ion Tohăneanu, un transilvănean cu studii universitare la București, stăpânit încă de înfiorările verbului lui Nicolae Iorga și ale lui Vasile Pârvan, pe care-i audiase cu asiduitate, au înmulțit rodul Școlii, din care am câștigat dorința de a cunoaște cât mai mult din bogata istorie a românilor.

T.B.: Cum apreciați valoarea didactică și științifică a manualelor de istorie după care ați învățat în liceu?

P.P.: Manualele de istorie de care m-am folosit mai ales în cursul superior al Liceului erau, într-adevăr, de o calitate deosebită didactică și științifică, pentru că aveau ca autori personalități ale învățământului istoric universitar: Oreste Tafrali, Andrei Oțetea, Petre P. Panaitescu și Constantin C. Giurescu.

T.B.: La Universitatea din București ați avut șanse să audiați cursuri ale unor mari profesori și istorici. Care dintre ei v-au fost mentori?

P.P.: La vremea când mi-am început studenția, anul 1943, Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității București era, de mult, un forum al istoriografiei românești neegalat, câtuși de puțin, de Facultățile de la Cluj și Iași. Iată dar care mi-au fost profesorii, amintiți acum într-o ordine alfabetică, spre a nu fi bănuit de o anume preferință, care evident nu mi-a lipsit: Nicolae Bănescu – Bizantinologie; Gheorghe I. Brătianu – Istoria Universală; Constantin C. Giurescu – Istoria Românilor; Ion Hudiță – Istoria Diplomației; Ion Nestor – Arheologie Preistorică; Victor Papacostea – Istoria Popoarelor balcanice cu privire specială la Românii din Sudul Dunării; Theofil Sauciuc-Săveanu – Istoria Antică; I.D. Ștefănescu – Istoria Artelor.

La începerea anului universitar 1945-1946 s-a creat o catedră de Istoria Artelor pentru Petre Constantinescu – Iași, comunist ilegalist, care nu și-a susținut decât lecția de deschidere, fiind suplinit, apoi, de Dumitru Berciu.

Curs cu puțină audiență, pentru că D. Berciu, neavând pregătirea necesară, prezenta doar simple compilații din lucrările de referință. Înlăturarea din Universitate a lui Petre P. Panaitescu, după conflictul dintre generalul Ion Antonescu și legionari, ianuarie 1941, ne-a lipsit de posibilitatea învățării paleografiei slave, absolut necesară lecturii documentelor scrise înainte de secolul XVII.

Preocupările mele de cercetare s-au format sub influența profesorilor Constantin C. Giurescu și Gheorghe I. Brătianu. De la primul an am câștigat interesul pentru document, pentru căutarea lui prin arhive, de la cel de-al doilea, exercițiul sintezei.

T.B.: O parte din studiile universitare le-ați făcut după anul 1944, când țara era sub ocupație sovietică, iar democrația asaltată de comuniști, ce urmăreau să acapareze puterea de stat. Ce atitudine a adoptat studențimea bucureșteană față de stările politice ce au avut loc în răstimpul 1944-1947?

P.P.: La începerea celui de-al doilea an universitar, 1944-1945, studențimea bucureșteană, prin manifestațiile politice ce le organiza, va demonstra că este constituită într-o puternică majoritate anticomunistă și antisovietică. Puținii susținători ai regimului comunist instaurat la 6 martie 1945, prin guvernul Petru Groza, nu îndrăzneau să înfrunte, de unii singuri, elanul protestatar al majorității studențești în care se contopiseră, cu câteva excepții, și cei de la Istorie. Dintre colegii mei s-au evidențiat, în organizarea manifestațiilor de omagiere a M.S. Regelui Mihai, un simbol al luptei anticomuniste și de dezvăluire a politicii nefaste comuniste, Cicerone Ionițoiu, unul dintre liderii tineretului din Partidul Național Țărănesc. Am fost, se înțelege, prezenți la impresionantele manifestații din 10 Mai și 8 Noiembrie 1945, și am continuat să acționăm, în cadrul Asociațiilor studențești, pentru a înlătura urmările presiunilor exercitate prin ”Uniunea Asociațiilor Studențești din România” condusă de comuniști: anularea burselor, excluderea din cămine.

Sistemul represiv al guvernului comunist va începe să acționeze împotriva studenților îndată după manifestația din 10 Mai 1945, organizându-se arestări și înscenându-se procese. Măsurile pentru distrugerea rezistenței studențești au luat proporții în toamna anului 1946, în preajma alegerilor, și în vara celui următor, când au fost arestați sute de studenți țărăniști și liberali. Au fost reluate, în mai 1948, prin încarcerarea a circa 2000 de studenți legionari1. Confruntarea a fost inegală, studenții fiind condamnați la mii de ani de închisoare, foarte mulți jertfindu-se pentru idealul cu care intraseră în luptă.

T.B.: După anul 1947, regimul comunist a dezlănțuit o aprigă prigoană și teroare asupra valorilor intelectuale și politice ale națiunii, multe dintre ele tinere, printre care și dvs. Vă întreb, mai întâi, care au fost ”motivele” arestării dvs și cum s-au desfășurat anchetele și procesul ce vi s-a intentat? Prin ce închisori și lagăre de muncă forțată v-au purtat comuniștii?

P.P.: Prima mea arestare, la 17 mai 1948, când eram profesor la Gimnaziul Unic din comuna Barcea, județul Galați, a fost urmarea unei delațiuni. Pe la sfârșitul lunii februarie 1945 fusesem însărcinat de către colegi să strâng semnături pe un memoriu ce urma să fie înaintat Ministerului Educației Naționale. Unul dintre studenții invitați a refuzat să semneze și m-a amenințat cu cuvintele: ”Lasă c-am să-ți arăt eu ție”. Nu l-am luat în seamă, dar peste puțină vreme aveam să aflu, la Galați, de existența unei ”note” informative trimisă de Direcția Generală a Siguranței Statului. Avea următorul conținut: ”Studentul Paul Păltănea, domiciliat în Piața Amzei nr 5 (aici era Căminul Studențesc al Fundației ”Constantin Vasiliu-Bolnavu” – n.n.) a făcut parte din Frățiile de Cruce și actualmente este înscris în Partidul Național Țărănesc- Maniu.” Cum nu făcusem parte din aceste partide, nu m-am îngrijorat, consecința apărând tocmai la 17 mai 1948. Cu două zile mai înainte, în noaptea de 14-15 mai, fuseseră arestați, în toată țara câteva mii de legionari. Am fost încarcerat în Penitenciarul Galați. Prima anchetă și singura a avut loc într-o noapte a lunii iulie, în prezența lui Petre Goiciu, comandantul închisorii, care încă de pe atunci și-a arătat bestialele lui înclinări spre schingiuire, desăvârșite în anii următori. Mi se cerea să dezvălui numele persoanei care, în toamna anului 1942, scrisese lozinci legionare pe zidurile Liceului ”Vasile Alecsandri”. Nu le-am putut oferi detalii, pentru că nu le cunoșteam. Fără nici un fel de explicații, la începutul lunii septembrie, am fost inclus într-un grup de 20 persoane, cărora nu li se putuseră înscena procese pentru activități legionare, și transferat la Aiud. Nu am zăbovit prea mult aici, pentru că sosind multe grupuri de condamnați, cu pedepse ce depășeau 10 ani de muncă silnică, toți cei fără de condamnări, vreo 1000 persoane, în majoritate intelectuali, am fost transferați la închisoarea de la Ocnele Mari. Doar câteva luni ne-am bucurat de un regim mai îngăduitor. Începând cu luna iunie 1949 s-au suspendat pachetele, scrisorile, s-a redus timpul de plimbare, fiind supuși, totodată, unui regim de înfometare, completat cu nesfârșite zile de izolare, timp în care puțina hrană se înjumătățea. Cu acest regim am trăit până în septembrie – octombrie 1950, când după o triere făcută de o comisie a Ministerului de Interne, mâncarea s-a mai îmbunătățit. Ne pregăteau pentru Canal. Tot acum ne-a anunțat că avem de executat o ”pedeapsă administrativă” de 24 luni.

Primul lot spre Colonia de la Capul Midia (aici trebuia să se construiască ecluza dinspre Mare) a plecat la 6 decembrie 1950. La Midia am fost separați de lagărul mare, fiind cazați în patru barăci înconjurate cu sârmă ghimpată și păzite de patru soldați înarmați. Aceasta a fost vestita ”Sârmă” de la Capul Midia cu vreo mie de deținuți, necondamnați juridic, în majoritate legionari și puțini tărăniști, printre care era și Corneliu Coposu. Un spațiu ce se continua pe șantierul Canalului în care domnea foamea, bătaia, munca extenuantă de 11 ore, care, atunci când norma nu era împlinită, se prelungea în schimburile următoare cu hrana împuținată mult. NU o dată am fost în situația când am rămas 36 de ore pe șantier. Peste toate acestea trona iarna, frigul viscolelor, care răzbea lesne prin zdrențele ce ne înfășurau scheleticele noastre trupuri. Am viețuit în acest infern până la 31 decembrie 1952, când am fost eliberat.

Petrecerea celor patru ani și jumătate de detenție numai printre legionari, într-o atmosferă de comuniune sufletească, plină de trăiri creștine și de întrajutorare, temeiurile rezistenței noastre, a generat, cum era și firesc, prietenii pe care le-am cultivat, pe mai departe și în așa zisa lume liberă. Atitudinea, observată în amănunțime de Securitate, devine motivul arestării din 17 aprilie 1959. La mijlocul lunii ianuarie 1958, majoritatea legionarilor eliberați din închisori după anul 1953 au fost rearestați, înscenându-li-se procese pentru ”crime de uneltire împotriva ordinei sociale”. În această situație s-au aflat și doi din prietenii mei, Nicolae Buliga și Zamfir Șuțoiu, care, pentru a primi pedepse maxime, trebuiau să devină membrii unui ”grup legionar contrarevoluționar”, completat, apoi, cu mine și alte două persoane ce mai fuseseră arestate la 15 mai 1948. La 27 august 1959 am fost condamnat la 18 ani de muncă silnică. Ceilalți au primit condamnări de 20 și 25 ani de muncă silnică. După o scurtă reținere în Penitenciarul Galați, până la rejudecarea inutilului recurs, în luna septembrie, am fost transferați, cu o dubă CFR, la închisoarea Aiud, unde am rămas până la 27 iulie 1964, când am fost grațiat. Trei ani de zile, până ce a început, în 1962, zisa ”reeducare”, acțiune inițiată, ca și în cazul celei de la Pitești, Gherla și Canal, de Partidul Comunist, prin Ministerul de Interne și Securitate, care te îndemna, prin hulirea idealului politic pe care-l slujisei, să-ți recunoști falsa vinovăție în care fusesei adus, am trăit într-un regim de înfometare și de chinuire, obligați fiind să stăm, din zori și până în seară, la marginea patului. De ușoara îmbunătățire a regimului nu a beneficiat întreaga mulțime a deținuților din Aiud peste 3000, pentru că toți cei ce s-au împotrivit ”reeducării” au avut de suferit, în continuare, o sumă de presiuni fizice și psihice, pentru a-i înfrânge moral.

Colonelul Crăciun, comandantul închisorii, nu mai puțin feroce decât Goiciu, nu a cunoscut bucuria victoriei depline, porțile închisorii rămânând deschise și pentru cei vreo 50 de prea chinuiți, care au ieșit din gheena Aiudului cu ochii înălțați spre cer. Dramatismul ”reeducării” de la Aiud, inexistent în celelalte închisori cu deținuți politici, este evocat în cărțile lui Nistor Chioreanu (Morminte vii, Iași, 1992) și Marcel Petrișor (La capăt de drum, Iași, 1997), ca și în foiletoanele lui Demostene Andronescu (Reeducarea de la Aiud), apărute în revista Puncte cardinale, Sibiu, din septembrie 1993.

T.B.: În peregrinările dvs. prin închisorile și lagărele comuniste ce valori intelectuale și politice ale țării ați cunoscut și în ce ipostaze?

P.P.: Înainte de a răspunde întrebării dvs., se cuvine să spun că alături de aceste mari personalități ale țării s-au aflat, în închisoare multe altele, cunoscute doar în cercul restrâns al viețuirii lor, care, prin continua dăinuire, pedepsită mereu în săptămâni și săptămâni de izolare, au întreținut neîncetata atmosferă colocvială pe care autoritatea respectivă nu a putut-o înăbuși în niciun chip. La ocnele Mari, când eram scos la plimbare, i-am putut vedea pe Petre Țuțea, Petre Pandrea, Horia Cosmovici, Savel Rădulescu, dar în cele vreo 15 minute cât stăteam împreună în micul spațiu de plimbare era așa o forfotă în jurul lor, încât tinerii ca mine, împlinisem 24 de ani, n-aveam cum cunoaște bucuria dialogului cu dânșii.

În ”Sârma” de la Capul Midia am stat, câteva luni, cu Corneliu Coposu. Șeful detașamentului în care lucram, un ungur din lagărul mare, originar din Cluj, îmi trimitea, o dată pe săptămână, seara, un calup de mămăligă, pe care îl înmânam lui Coposu. Istovitoarea muncă, la care eram supuși, nu ne lăsa timp pentru convorbiri. În cea de-a doua detenție de la Aiud am fost internat, în a doua jumătate a anului 1961, în infirmieria închisorii. Acolo era și monahul scriitor Valeriu Anania, astăzi Arhiepiscopul Bartolomeu Anania al vadului, Feleacului și Clijului. Prefera plimbările în compania lui Dan Amedeu Lăzărescu recitându-i versurile create în timpul nopții, fără hârtie și condei, întipărindu-și-le însă bine în memorie. Printr-o asemenea chinuitoare trudă, practicată de mai toți deținuții, s-a asigurat, folosindu-se diferite mijloace (alfabetul Morse, plăcuțe de săpun scrise, etc.) circulația poeziilor izvodite între ziduri și salvarea lor de la pieire.

Puținele mele întâlniri cu membrii elitei intelectuale și politice s-au datorat și împrejurării că aceștia, mai ales în Aiud, au fost ținuți, aproape întotdeauna, înr-unr egim de izolare. Exista, pentru administrație, temerea că altitudinile lor pot hrăni spiritul de rezistență al celorlalți deținuți.

T.B.: După ieșirea din închisoare în ce măsură v-a urmărit pecetea de deținut politic? Familia dvs. a avut de suferit represaliile regimului comunist?

P.P.: La eliberarea din prima detenție nu am fost reprimit în învățământ, ci încadrat în aparatul administrativ al unei cooperații meștesugărești, printre ai cărei membrii se găseau și muncitori evrei, unii dintre ei înscenându-mi tot felul de reclamații și provocări directe cu speranța unor reacții ce ar fi putut fi socotite atitudini antisemite. În primăvara anului 1957 am fost demis din funcția pe care o ocupam, pe motiv că aș fi profesor. Nefiind primit în învățământ, am rămas, un timp, șomer. Perioadă în care m-am pregătit să particip la sesiunea Examenului de Stat din vara acelui an. La Examenul de Licență din anul 1947 pierdusem un examen și cum foarte mulți studenți ce fuseseră arestați se aflau în situații similare, Ministerul Învățământului a îngăduit să ne prezentăm în sesiunea curentă.

Obținând o diplomă de stat au trebuit să mă primească în învățământ, numindu-mă la Școala Generală din comuna Văcăreni (jud. Tulcea), pentru a mă izola de familie și de orașul Galați. Situații dificile voi avea de întâmpinat și după cea de-a doua detenție, mai ales că acum, datorită condamnării, se va accentua falsa apartenență politică: legionar. Nici familia mea nu a fost ocolită, un timp, de multiple greutăți cotidiene provocate de cei ce aveau grijă să ne simțim mereu mizeria, suferința, sperând că astfel ne pot permanentiza o stare de frică, de intimidare.

T.B.: Activitatea dvs. cultural-științifică se leagă numai de orașul și județul Galați, unde ați funcționat, mai întâi, ca muzeograf la Muzeul Județean și apoi ca bibliotecar principal la Biblioteca ”V.A. Urechia”. Cum s-a desfășurat activitatea acestor două instituții de cultură sub tutela Secției de propagandă PCR și a Comitetului de Cultură și Educație Socialistă din județul Galați?

P.P.: Încadrarea mea la Muzeul Județean de Istorie, după cea de a doua detenție, a coincis cu o scurtă perioadă de oarecare destindere, nelipsită însă de o strictă supraveghere a noastră de către Securitate, care vedea, în fiecare dintre noi un potențial contrarevoluționar. Prin 1972, când căutam la București, pentru achiziționare, piese muzeistice necesare amenajării Casei Memoriale ”Costache Negri” de la Mânjina (comuna Costache Negri, județul Galați), l-am cunoscut pe un urmaș al lui Victor Place, consulul Franței la Iași în vremea Unirii de la 1859, care mai păstra unele piese de mobilier rămase de la străbunic. În timp ce purtam discuții pentru cumpărarea acestui mobilier, dl. Place s-a rugat de un ”tovarăș” de la C.C. să-l sprijine la vânzarea către statul român a unei rare piese babiloniene. Respectivul, sperând că s-ar putea îmbogăți, i-a solicitat unui consilier de la Ambasada Română din Stockholm să-i caute un cumpărător. Convorbirea a fost interceptată și apartamentul Place pus sub observație. Am fost identificat și într-o zi a sosit la Muzeu un colonel din MAI, care mi-a cerut relații despre activitatea de arheolog amator a lui Victor Place la Teheran, unde fusese consul înainte de a veni la Iași. Necunoscând-o, nu i-am putut satisface curiozitatea. Peste vreun an, am aflat de la dl. Place despre cele întâmplate, sesizând ”filatul” la care fusesem supus.

Întreaga activitate din cele două instituții a fost sub controlul Secției de propagandă PCR, care nu întotdeauna putea împiedica desfășurarea unor manifestări de bună ținută științifică, orgnizate mai ales de Biblioteca ”V.A: Urechia”. Dificultăți mai mari au fost în cazul lucrărilor tipărite, serios trunchiate de intervențiile abuzive ale cenzorilor. Contau hotărârile politice, chiar dacă ele nu erau în concordanță cu adevărul istoric.

Opinia specialiștilor nu avea nici o valoare. Așa s-a întâmplat în 1971, când s-a hotărât ca peste 3 ani să se înalțe o statuie lui Ion Vodă cel Viteaz în satul Roșcani (comuna Băneasa, jud. Galați). Referatul în care arătam că bătălia a avut loc în Basarabia și că la vremea aceea, 1574, nu exista acolo un sat Roșcani, nu a fost luat în considerație. Obtuzitatea, incompetența, chiar agresivitatea, manifestate ori de câte ori le erau comentate absurdele dispoziții, au anihilat, în nenumărate împrejurări, bunele intenții ale celor două instituții de a mări posibilitățile de informare ale opiniei publice.

T.B.: Ce este ”fondul secret” care a existat în marile biblioteci și cele județene din țară în timpul totalitarsimului roșu?

P.P.: Concomitent cu ”reforma”, mai exact cu distrugerea învățământului, s-a pornit o campanie foarte susținută de înlăturare din biblioteci a cărților socotite ”reacționare”, care puteau ”otrăvi” mințile clasei muncitoare. Acolo unde a fost chibzuință, toate aceste cărți au fost puse sub ”șapte lacăte” și salvate de la pieire. Unde a domnit reaua credință și prostia, cum s-a întâmplat la Bârlad, mi-a povestit poetul C.D. Zeletin, cărțile au fost date focului, din vâlvătăile căruia poetul a reușit să mai salveze câteva. Când am început să frecventez Biblioteca Academiei, prin 1965, am aflat de existența ”Sălii 3”, unde se puteau citi cărțile din ”fondul S”. Era nevoie de o recomandare a instituției la care erai încadrat și de un permis special. Nu lipsea nici supravegherea nevăzută a Securității, care voia să știe cine și ce citește. Acest ”fond S” a fost desființat după decembrie 1989.

T.B.: Dumneavoastră sunteți cel mai pasionat cercetător al istoriei orașului și județului Galați. În ce condiții ați publicat și ați cercetat?

P.P.: Nu pot subscrie la amabila dvs apreciere, pentru că cercetarea istoriei gălățene a beneficiat și de consistența contribuției colegilor Mihalache Brudiu, Dan Râpă, I.T. Dragomir. Preocupările mele de cercetare îndreptându-se spre teme de istorie medievală și modernă trebuiau să-și afle principalele temeiuri în studierea documentelor inedite din arhivele de la București și Iași. Nu m-am bucurat pentru această trebuință de nici un sprijin oficial. M-am folosit și de deplasările pentru temele de plan ale celor două instituții lucrând 11 ore pe zi. De un asemenea program m-am folosit și în concediul de odihnă, trasformat în stagiu de documentare timp de două decenii. Noutatea documentelor cercetate stingea oboseala orarului de muncă.

Am publicat, după detenție, pentru prima oară, în Studii și Cercetări de Istoria Artei, seria Teatru, în 1966. Colaborarea la revista Muzeului, Danubius, mi-a fost întreruptă, de Secția de propagandă, în 1971, pentru un deceniu. Timp în care m-am bucurat de generosul sprijin al d-lui prof. Univ. Dr. Ion Caproșu, atunci redactor șef la ”Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie ”A.D. Xenopol””, studiile publicate în această prestigioasă revistă ușurându-mi accesul spre alte reviste de specialitate.

T.B.: Ce considerați a fi lumină și umbră în cercetarea istorică a zonei gălățene în anii regimului comunist? Care este zestrea istoriografiei gălățene din acest răstimp?

P.P.: Nu cunosc planul de cercetare științifică al Facultății de Istorie de la Universitatea ”Dunărea de Jos”, dar obligațiile didactice pe care trebuie să și le îndeplinească, în primul rând, limitează posibilitățile de coordonare ale unei cercetări complexe, ce-ar fi nevoie să le inițieze, pentru dobândirea acelei cunoașteri reale pe care o doriți. Un asemenea deziderat nu s-ar putea înfăptui decât prin crearea unui centru de cercetări științifice, proiect greu de îndeplinit în condițiile actuale de austeritate financiară.

(Toader Buculei - Clio încarcerată. Mărturii și opinii privind destinul istoriografiei românești în epoca totalitarismului comunist, Editura Libertatea, Brăila, 2000, pp. 236-244, interviu luat în data de 10 februarie 1998)


Apreciatul cărturar gălățean Paul Păltănea s-a născut la 25 iunie 1924 la București.

Cursurile școlii primare le-a urmat în galați (1931-1935). Liceul ”Vasile Alecsandri”, tot din Galați, l-a frecventat în perioada 1935-1943. Studiile superioare la facultatea de Litere și Filosofie (secția istorie) a Universității București (1943-1947). A suferit detenția politică în perioadele 17 mai 1948 – 31 decembrie 1952 și 17 aprilie 1959 – 27 iulie 1964. Doctoratul l-a susținut la Universitatea din București, la 21 decembrie 1973, cu teza Istoria orașului Galați din cele mai vechi timpuri până la 1918, conducător științific acad. Constantin C. Giurescu, dar din cauza detenției politice i-a fost recunoscut de-abia la 7 ianuarie 1992. A predat în învățământul secundar în anii școlari 1947-1948 și 1957-1959. Muzeograf la Muzeul Județean de Istorie Galați (1965-1976), transferat apoi la Biblioteca ”V.A. Urechia”, unde a lucrat până la pensionare (1 aprilie 1990). Colaborări la revistele: Anuarul Institutului de Istorie ”A.D. Xenopol”, Iași, Anuarul Institutului de Istorie Națională, Cluj, Biblioteca, Carpica, Cercetări istorice, Danubius, Revista muzeelor, Revista de Istorie și Teorie Literară, Revista Istorică. A publicat: catalogul manuscriselor și scrisorilor din Biblioteca ”V.A. Urechia”, Galați, 1979; Viața lui Costache Negri, Iași, 1985, Istoria orașului Galați de la origini până la 1918, I-II, Galați, 1974-1975; Repertoriul documentelor istorice referitoare la județul Galați, 1430-1650, manuscris la Bilbioteca ”V.A: Urechia”; Neamul logofătului Costache Conachi, 1997, manuscris predat la Editura ”Porto-Franco”, Galați.


1. Este vorba de marele val de arestări din 14-15 mai 1948

 

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii