”Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu”
Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie [Boca], cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că nici un preot român n-a fost mai calomniat şi mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creştină. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul.
Dacă am în vedere o aserţiune rostită de Mama Sica, pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea.
L-am cunoscut pe părintele Ioan mai mult în ipostaza de Silviu Iovan. A venit spre mine în ziua în care îmi terminasem lucrarea susţinută la F.O.R.S. Mi-a dăruit atunci „Urmarea lui Hristos”, această sublimă „osana” adusă dumnezeirii, acest imn de iubire neegalat încă. Numele părintelui Ioan mi-a rămas legat de această carte. Silviu avea un suflet cu limpezime de copil, o puritate ce nu putea fi ruptă de nici un demon flămând de pervertire a sufletelor mari. Uneori, în temniţă, când mi se oferea spectacolul trist al omului ne-om, mă gândeam la Silviu ca la o reabilitare a OMULUI.
Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica [Lațcu n.n.] unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie ne-am adunat să sărbătorim ziua de aniversare a poetei, despre care profesorul nostru, Dimitrie Popovici, spusese că ea a reuşit să atingă cerul poeziei pure.
Fusese o zi minunată, în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „lumină lină”, cântat atât de frecvent la vecerniile de la mănăstire. La plecare Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvară. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul capătă un albastru intens. Ningea rar, cu fulgi mari, care, pe fondul albastru, păreau fluturaşi albi sau petale de floare. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Ducici, despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce dădea o anume feerie clipei. Am numit această clipă „ora albastră” şi am identificat-o cu personalitatea părintelui Ioan.
În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri îmi permiteau să văd cerul, contemplam acest moment al zilei în declin, după care se instalează „ora albastră”. Reuşisem cu timpul să deosebesc, după nuanţele de albastru ale acestei ore, cum va fi ziua următoare: geroasă sau caldă, ploioasă sau senină, calmă sau bântuită de vânturi. Pe părintele Ioan aveam să-l reîntâlnesc în libertate, după 1989. Doamne, ce emoţie, ce regăsire!
(Aspazia Oțel-Petrescu, Doamne, strigat-am!, ediția a II-a, Editura Platytera, București, 2008, pp. 56-57)
Ghiță Doru
iulie 9, 2013 @ 9:06 am
Cât de surd cred se auzeau strigătele zbirilor, cât de liniștiți erau mărturisitorii de credință. În creuzetul dezumanizării inventate de formatorul omului nou, ceea ce s-a spus și scris acolo este o contrabalansare profundă la acele suplicii. Acolo chiar s-au întâplat minuni, sfinților mărturisitori rugați-vă pentru regenerarea țării acesteia mult hulită de lupii cei din exteriori cât și cei din interior.
Rareș
noiembrie 9, 2013 @ 7:15 am
Am și eu o remarcă, fiind nedumerit în legătură cu „Urmarea lui Hristos”. Îmi amintesc citind cartea Sfântului Ignatie Briancianinov, „Despre înșelare” unde explică întocmai despre „Urmarea lui Hristos”. Și reproduc fragmentul:
« Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de inselare numita “parere” (inselarea inimii) putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita “Urmarea lui Hristos”. Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste in oamenii orbiti si plini pe deasupra peste masura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericitii si intunecatii ! Ei nu pricep, ca adulmecand damful subtire al patimilor care traiesc in ei, se indulcesc de el, socotindu-l in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu inteleg ca de desfatarea duhovniceasca sunt in stare doar sfintii, ca inaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga pocainta si curatirea de patimi, ca desfatarea duhovniceasca nu sta in puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va incepe sa-i dea tarcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a cugetarii semete si a patimii dulcetii. IIn pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vartoasa inselare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alii nevoitori ai latinilor (Dupa caderea Bisericii de Apus de la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. “Atunci cand Francisc a fost rapit la cer” spune scriitorul Vietii acestuia, “Dumnezeu Tatal, vazandu-l, S-a intrebat, fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea intaietate, Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai had decat aceasta hula, ce poate fi mai intristator decat aceasta amagire !
Ucenicul: Spui ca lucrarea “Urmarea lui Hristos” a fost scrisa din amagire de sine; totusi, ea are o multime de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe !
Staretul: Tocmai ca acestia, fiind extaziati de valoarea ei, isi dau cu parerea despre aceasta valoare fara sa aiba nici o pricepere. In inainte-cuvantarea traducatorului rus la cartea “Urmarea lui Hristos” – editia din anul 1834, tiparita la Moscova – se spune: “Un foarte luminat barbat – rus, ortodox – obisnuia sa spuna: “Daca mi s-ar cere parerea as indrazni sa asez scrierea lui Kempis indata dupa Sfanta Scriptura”. Aceasta sentinta atat de hotarata da unui scriitor de alta lege deplina intaietate asupra tuturor Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rosteste, pune parerea sa mai presus de asezamintele intregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfintilor Parinti ca fiind de Dumnezeu insuflate, randuind citirea lor nu numai spre zidirea sufleteasca a tuturor fiilor sai, ci si ca indreptar pentru dezlegarea problemelor bisericesti. In scrierile Parintilor se afla pastrata o mare comoara duhovniceasca, crestina si bisericeasca: predania dogmatica si morala a Sfintei Biserici. Este vadit ca “Urmarea lui Hristos” este cea care l-a adus pe sus-pomenitul barbat intr-o asemenea stare care sa-l faca a se rosti intr-un fel atat de indraznet, atat de gresit, atat de trist.
{ “Urmarea” atunci cand a aparut pentru prima oara, a fost osandita chiar de Biserica sa latina, fiind pusa sub urmarirea Inchizitiei. Urmarirea a incetat, mai apoi, si s-a prefacut in protectie, atunci cand s-a vazut ca aceasta carte este o buna unealta de propaganda in randul oamenilor care si-au pierdut adevarata intelegere a crestinismului si au pastrat fata de el doar o legatura de suprafata. Sub numele de propaganda papista, se intelege aici acea parere despre Papa, pe care Papa vrea sa o insufle despre sine omenirii, adica parerea despre puterea suprema, autocratica, nemarginita pe care Papa ar fi avand-o asupra lumii. Propaganda, avand acest tel, prea putin ia seama la calitatea invataturii pe care o propune; ei ii convine orice contribuie la implinirea telului sau – chiar si credinta in Hristos fara parasirea credintei in idoli.}
Aceasta este amagirea de sine ! Aceasta este inselare ! Ea a luat fiinta din pareri mincinoase; parerile mincinoase au luat nastere din simtirile gresite impartasite de cartea cu pricina. In aceasta carte traieste si din aceasta carte rasufla ungerea duhului celui viclean, care ii linguseste pe cititorii ei, imbatandu-i cu otrava minciunii, otrava indulcita cu mirodeniile subtiri ale semetei cugetari, slavei desarte si patimii dulcetii. Cartea ii poarta pe cititorii sai drept spre partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai inainte, prin pocainta: de aceea si starneste o deosebita aplecare spre ea in oamenii patimasi, care nu au batut cararea pocaintei, care nu au fost preveniti cu privire la amagirea de sine si la inselare, care nu au luat povata din invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa legea duhovniceasca. Cartea lucreaza cu putere asupra sangelui si nervilor, ii atata – si de aceea ea place cu osebire oamenilor robiti simturilor: de aceasta carte poti sa te indulcesti fara a te lepada de despartirile grosolane ale simturilor. Cugetarea semeata, subtirea patima a dulcetii si slava desarta sunt infatisate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecandu-si dezmatul in forma subtire a lucrarii sale, oamenii trupesti cad in extaz de atata betie, de desfatarea capatata fara de osteneala, fara lepadare de sine, fara pocainta, fara rastignirea trupului cu patimile si poftele” ( 1 Galat.5, 24), prin lingusirea starii de cadere. Manati de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitocesti in patul unei iubiri si mai nelegiuite, care domneste in casa de desfranare a duhurilor lepadate.
O oarecare persoana, apartinand, dupa starea ei pamanteasca, societatii inalte si cultivate, iar la aratare Bisericii Ortodoxe, s-a rostit in urmatorul fel despre o luterana raposata, socotita ca sfanta de catre aceasta persoana: “Il iubea pe Dumnezeu cu patima; se gandea numai la Dumnezeu; Il vedea numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia si “Urmarea”, care este o a doua Evanghelie.
Noi credem ca in inima omeneasca se afla o pofta dobitoceasca, semanata in ea de cadere, si care se afla in legatura cu poftele duhurilor cazute; noi credem ca se afla in inima si o dorire duhovniceasca, dorire cu care am fost ziditi si prin care iubim in chip firesc si legiuit pe Dumnezeu si pe aproapele, care se afla in potrivire cu dorirea sfintilor ingeri. Pentru a-l iubi pe Dumnezeu, si pe aproapele in Dumnezeu, trebuie numaidecat sa ne curatim de pofta dobitoceasca. Aceasta curatire o savarseste Sfantul Duh in omul care arata prin vietuirea sa ca o voieste pe ea. De fapt, in intelesul duhovnicesc, inima se cheama pofta dimpreuna cu celelalte puteri sufletesti, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt stranse in inima trupeasca, iar numele a trecut, prin intrebuintarea obsteasca, de la partea trupului la suma puterilor sufletesti.
Fata de oamenii trupesti, barbatii duhovnicesti socot cu totul dimpotriva cu privire la aceasta carte: adulmecand miasma raului care se da drept bine, ei sunt cuprinsi, neintarziat de dezgust fata de cartea care raspandeste o asemenea miasma. Staretului Isaia monahul, care se linistea in Pustia Nikiforovsk (Eparhia Olonetk ori Petrozavodsk), barbat foarte sporit in rugaciunea mintii si invrednicit de adumbrirea harului, i s-a citit o bucata din “Urmarea lui Hristos”. Staretul a patruns de indata miezul cartii. El a inceput sa rada si a glasuit: “O ! Acestea au fost scrise din parere”. Nu-i nimic adevarat aici ! Totul este nascocit ! Toma a descris starile duhovnicesti asa cum i s-au nazarit si asa cum i s-au parut lui, nestiindu-le din cercare”. Inselarea infatiseaza, ca nefericire, o priveliste dureroasa; iar ca prostie, o priveliste caraghioasa. Arhimandritul manastirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), barbat vestit pentru asprimea vietii sale si care se indeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevointa trupeasca, iar despre nevointa sufleteasca stia cat se poate de putin – ei bine, la inceput el ii povatuia pe cei ce se sfatuiau cu el si se aflau sub calauzirea sa sa citeasca “Urmarea”; cu cativa ani, insa inainte de a trece la cele vesnice, a inceput a opri cu strasnicie citirea ei, zicand cu sfanta simplitate: “Mai inainte socoteam ca aceasta carte este folositoare de suflet, insa Dumnezeu mi-a descoperit ca ea este vatamatoare de suflet”. Ieroschimonahul Leonid*, vestit prin cercarea sa in lucrarea monahiceasca, cel ce a pus inceputul infloririi duhovnicesti in Pustia Optinei (Eparhia Kaluga) avea aceeasi parere despre “Urmarea lui Hristos”.
*Canonizat de Biserica Rusa, impreuna cu alti doisprezece stareii care s-au nevoit in Sihastria Optinei in a doua jumatate a sec. al XIXlea si la inceputul secolului al XX-lea.
Pe toti nevoitorii mai sus-pomeniti i-am cunoscut fata catre fata. Un oarecare mosier, crescut in duhul Ortodoxiei, si care cunoscuse pentru o scurta vreme asa numita “lume mare”, adica lumea din paturile sale inalte, a vazut, odata, in mainile fiicei sale cartea ,.,Urmarea lui Hristos”. El i-a interzis acesteia citirea cartii, zicand: “Nu vreau ca tu sa urmezi modei si sa cochetezi inaintea lui Dumnezeu”. Iata cea mai,bunajudecata facuta asupra cartii. »
Nu am făcut remarca cu scopul de a discredita credința părintelui Ioan, ci pentru a atrage atenția celor ce se vor fi gândit să citească „Urmarea lui Hristos” grație articolului acestuia.
Hristos în mijlocul nostru!
Dan
noiembrie 13, 2013 @ 10:08 am
Rareș, mulțumim mult de completare!
Nu am citit această carte, ”Urmarea lui Hristos” și nici nu auzisem de ea decât din contextul de față.
Însă argumentele Sfântului Ignatie Brancianinov sunt cât se poate de clare, zic eu.
Totuși, văd că nu numai părintele Ioan s-a folosit de această carte dar și doamna Aspazia Oțel-Petrescu o prezintă într-o lumină foarte favorabilă.
Deși s-ar putea să greșesc în comparație, dat fiind că n-am citit cartea, mă gândesc să nu avem de-a face cu o situație asemănătoare cu cea a lui Klaus Kenneth, cu a sa carte ”Două milioane de kilometri în căutarea adevărului”.
N-am citit nici această carte, dar am citit ample critici pe marginea ei, cu citate din carte, critici foarte bine argumentate. În schimb am auzit și păreri foarte favorabile, și inclusiv cineva drag mie mi-a spus că a citit cartea cu drag și s-a folosit de ea.
Cred că în astfel de cazuri sunt și lucruri de folos, dar și lucruri greșite (mai subtile).
Mai fac o comparație cu filmul artistic Iisus din Nazaret. Aseară soția mea s-a uitat un pic la unul din episoade. Eu deși eram în cameră nu am dorit să mă uit pentru că pur și simplu simțeam cum este strâmbată Sfânta Tradiție (dreptul Iosif reprezentat tânăr) și cum actrița care juca în rolul Maicii Domnului, avea o înfățișare mai mult senzuală decât una duhovnicească. Cel puțin asta a fost impresia mea. Deci era pagubă pentru sufletul meu să privesc. Și totuși, acest film mi-a fost de mult folos când eram mic (10-14 ani), atunci când nu aveam atâtea sechele sufletești de pe urma păcatelor și nici nu sesizam nuanțele protestante ale filmului.
În fine, mulțumim încă odată de semnalare, dacă Sf. Brancianinov a fost atât de categoric vis-a-vis de carte înseamnă că e bine să o evităm, că slavă Domnului… avem de unde alege izvoare limpede de teologie.
Rareș
ianuarie 12, 2014 @ 10:39 am
Mulţumesc pentru răspuns, Dan.
Într-adevăr avem de unde alege, dar mai important e să alegem ce ne este de folos. Spre exemplu e de prisos să citim despre cele mai înalte trepte ale rugăciunii, dacă noi nu am început nici lucrarea de despătimire sau nici măcar cea de cercetare de sine în vederea descoperirii păcatelor ce ne apasă.
În acest fel rămânem la stadiul de teorie sau mai rău, începem o lucrare peste măsura noastră din care se poate să ieşim în înşelare.
Sandra
ianuarie 22, 2014 @ 12:28 pm
Despre meritele părintelui Ioan Iovan de la Recea nu am sesizat pe calculator texte atât de lungi, ca acesta, care din nou cauta să-l categorisească drept eretic !
Am texte ale unor predici transcrise de pe casete şi CD. Cum aş putea să le trimit?
Dan
ianuarie 31, 2014 @ 2:55 pm
Sandra, cred că ai înțeles greșit intenția lui Rareș, care a specificat că ”Nu am făcut remarca cu scopul de a discredita credința părintelui Ioan, ci pentru a atrage atenția celor ce se vor fi gândit să citească „Urmarea lui Hristos” grație articolului acestuia”.
Cât despre transcrierile predicilor părintelui Ioan pe care le deții te rog mult să le trimiți pe adresa: voluntariat@ortodoxiatinerilor.ro.
Concretizarea intenției tale ar fi de mare folos sufletesc!
Doamne ajută!
musceleanu gabriel
decembrie 8, 2016 @ 8:46 am
a fost un mare trimis al Cerului de Lumina ca sa ne lumineze pe noi si planeta.Va mai veni,dupa…