Pentru mine, învăţătorul Grigore Caraza este Eroul-Martir, tipul dascălului care ne lipseşte azi

Îmi stăpânesc cu greu emoţiile când scriu succint câteva rânduri în memoria unui adevărat patriot şi erou, martirizat pentru neclintita lui credinţă în creştinismul ortodox şi dragostea de neam. Sunt ardelean, deci “papistaş“, aşa ne zic fraţii ortodocşi, între mine şi Grigorenco, cum îl strigam, era inerentă o deosebire de formă, nu de fond, în unele situaţii. Dar niciodată n-am uitat şi nu pot să-mi compar cei 6 ani ai mei cu 21 ani de temniţă ai lui Grigore, plus 2 ani de domiciliu obligatoriu. Tortura prin înfometare în hrubele Mariei Tereza, dedicate iobagilor români, a fost politica leninistă aplicată creator: “adversarul trebuie eliminat “.

Zice-se că nu mai existau deţinuţi politici după eliberarea lor din 1964, dar Grigore a mai executat la Aiud … 7 ani, începând cu 1970. Nu pot uita fiorii simţiţi când am citit la intrarea în celularul nou, într-o tăcere de mormânt, 1950, ce scria deasupra uşilor a două celule alăturate: Vultur Ion, 20 ani muncă silnică; Vultur Vasile, 20 ani muncă silnică. Ioan Seceanu descrie sugestiv:

Îţi scriu o carte mamă din Aiud
Din temniţă cu lacăt şi zăbrele,
Din ziduri reci din care nu se aud
Cum mor în lanţuri visurile mele.

Grigore a supravieţuit Zărcii Aiudului, a îndurat pedepsele şi izolările cu stoicism, ba a refuzat chiar să plece din Aiud în temniţa mare botezată Libertate Comunistă. Nu insist să-i descriu bogata activitate patriotică şi viaţa după emigrare în Lumea Liberă, trec la sfârşitul ei brutal, dovadă că sistemul stalinist de eliminare se aplică şi azi dacă nu ai “ciocu’ mic”.

Grigore stătea pe bancă în faţa blocului din Piatra Neamţ unde locuia, a venit un dezechilibrat mintal, l-a tras pe caldarâm, l-a bătut cu pumnii şi picioarele, zicându-i “de când te caut”. Consecinţa, fractura de bazin şi ocluzia intestinală i-au cauzat sfârşitul dureros în câteva luni, pe 10 noiembrie 2014, imobilizat la pat, îngrijit cu abnegaţie de soţia sa, doamna Rodica Caraza. Doamna Rodica Caraza a apelat la un expert în condei să scrie într-un ziar câteva rânduri în februarie 2015, când Grigore Caraza ar fi împlinit 86 ani. Refuzul l-a primit prin altcineva, justificând “că Grigore era codrenist şi nu simist“. “De parcă lanţurile sau cătuşele erau mai uşoare pentru unii sau pentru ceilalţi. Sau terciul era mai bun pentru unii; ori izolările erau mai luminate şi încălzite pentru unii sau pentru alţii. Asta e strigător la Cer!” încheie doamna Rodica Caraza. Din nefericire, nu-i un caz izolat. Cei care n-au cunoscut temniţele comuniste, se autopropulsează nemeritat, ca cel sacrificat de Crăciunul lui 1989. Pentru mine, învăţătorul Grigore Caraza este Eroul-Martir, tipul dascălului care ne lipseşte azi, necesar educării copiilor, doar ei sunt speranţa naţiei debusolate, ajunsă la o răscruce periculoasă. Grigore, ţi-ai iertat atacatorul dereglat, iar eu doresc viaţă luuungă adevăratului autor moral, cel din umbră; azi este la modă să te scapi de un incomod guraliv, prin intermediul unui bolnav mintal. Nu lasă urme. Iartă-l, Doamne, că n-a ştiut ce face. În timp va înţelege că ura ideologică nu poate înlocui iubirea creştină. Grigore, cei care te-am cunoscut, nu te uităm. Ca o lacrimă de sânge, a căzut o stea…

(Aurel Vlad – Revista Permanențe, An XVIII, Nr. 2, februarie 2015)