Petre Goiciu – unul dintre cei mai odioși călăi și ucigași
Arestările din 1948 îl găsiseră pe Goiciu director al închisorii din Galati. Detinutii care trecuseră pe acolo spuneau că Goiciu nu era român si că se lăuda că e prieten cu Gheorghiu-Dej, activând cu acesta la atelierele C.F.R. din Galati. Or, dacă ceea ce spunea el era adevărat, desigur că Dej îi oferise postul important pe care-l avea, acestui monstru, născut să fie ucigas, care nu avea în constiinta lui decât înclinatia de a chinui si a ucide oamenii.
Cei care îl cunoscuseră la Galati erau îngroziti când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide si chinui preoti sau fii de preoti si putini dintre acestia, care au trecut prin închisoarea din Galati, au scăpat cu viată din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta usii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe dusumea si l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort. Era o brută, un tip de proletar cu putere „politică” de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere.
Goiciu era deci cunoscut în toate închisorile comuniste ca unul dintre cei mai odiosi călăi si ucigasi. Pe fata lui se citea clar plăcerea sadică de a chinui si a tortura. Zice-se că, în timp ce era el director la Galati, a fost adus acolo Iuliu Maniu, presedintele PartiduluiNational-Ţărănist, pe care l-ar fi chinuit îngrozitor. […]
Revin acum la Goiciu, pe care l-am cunoscut la Gherla si de care mi-a fost o frică si o groază, cum mi-a fost de putini oameni în viată. Nu degeaba a avut el misiunea să chinuiască si să omoare, în închisorile din Galati si Gherla, ce a avut neamul acesta mai bun.
În vara lui 1952, îndată ce a fost numit director, a dat ordin la atelierul de tâmplărie, unde lucram si eu, să se confectioneze câteva carcere si să fie instalate la parterul clădirii mari a închisorii. Acolo puteau fi văzute de toti detinutii; erau pe mâna stângă, cum intrai în clădirea principală si arătau ca niste cutii din scânduri înalte de 2 metri si înguste, încât de abia putea să stea un om în picioare în ele. Li se mai zicea si carcerele mortii.
În 1952, atât Goiciu, cât si locotenent major Mihalcea, seful fabricii, băteau cumplit.
Mihalcea mi-a dat ordin să fac schita unei carcere. Am făcut o schită de 1 x 1 m. La vederea ei, m-a călcat în picioare, apoi a scos metrul si mi-a arătat dimensiunile carcerei: 40 x 40 cm. După ce afost gata, am fost băgat în ea timp de trei zile, ultima zi stând acolo cu încă un detinut.
O, Doamne! Câti detinuti de mare valoare nu au murit în ele! Şi motivul tuturor pedepselor era derizoriu: fie că nu s-a luat pozitia de drepti, cu boneta în mână, când a trecut Goiciu pe acolo, fie că nu s-a strigat „Să trăiti, domnule director” sau că n-ai adunat de pe jos gunoiul, ori că ai frezat cu o mică deviere o piesă, sau că ai pilit-o cu un milimetru mai mult.
Parcă pentru Goiciu, sadismul reprezenta esenta luptei de clasă a proletariatului. Cei pedepsiti nu primeau nici hrană si nici de băut.
Iar unii erau uitati acolo până îi scotea morti sau numai pe jumătate vii.
Când trecea acest călău pe lângă tine, simteai în urma lui, că era ceva ce-l îndemna permanent să tortureze si să ucidă. Am văzut cu ochii mei cum, în curtea atelierelor, acest monstru s-a dezlăntuit chiar si asupra unui ofiter de-al lui, ordonându-i să se culce si să se scoale în fata detinutilor, până ce bietul om, plin de noroi, nu s-a mai putut ridica de jos. Bătăile detinutilor erau foarte frecvente, cu zecile în fiecare zi, unii rămânând schilozi pe viată.
Nu pot uita bătaia aplicată inginerului Secară.
Câtă diferentă între el si directorul Gheorghiu! Unul venit parcă pe lume numai să-si tortureze semenul si să-l ucidă, în numele justitiei comuniste, iar celălalt, să-i mai dea voie să se si reculeagă.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
iunie 17, 2011 @ 5:12 am
un episod legat de costache oprisan-cat afost prizonier in germania,dupa asa zisa rebeliune din ian 41,o parte din timpul acesta l-a petrecut si la rostok, unde la fabrica de avioane heinkel, a invatat si strungaria.la gherla a fost detasat la atelierul mecanic al puscariei pt faptul ca avand tbc putea beneficia de o norma de hrana care avea si lapte inclus.oprisan cunostea o strungarie pt care rivaliza cu multi dintre detinutii muncitori de la uzinele malaxa etc.era f meticulos,pastrand piesele invelite in hartie cerata.la o inspectie a lui goiciu multi detinuti din atelier au fost batuti de acesta in chip bestial pt greselile produse la piese,acuzandu-i de sabotaj.cand a ajuns la oprisan toti gandeau ca el va fi omorat in bataie avand in vedere constitutia fizica precara,ca sigur a gresit piesele.da de unde!a ramas masca goiciu vazand precizia pieselor si neavand ce sa-i reproseze, l-a felicitat fatarnic in fata tuturor zicand „uite ma,el student ii maistru fata de voi care sunteti in meserie de ani de zile”.nu mai reproduc invectivele si injuraturile ce au insotit aceste cuvinte.cert este ca, geniul sau l-a scapat pe oprisan de la o moarte sigura , daca ar fi incaput in mainile lui goiciu precis nu scapa.avem in vedere aici si pozitia sa de lider al fdc-ului.
iunie 17, 2011 @ 8:24 am
Multumim mult pentru marturie Marius!
Apropo de Oprisan, si de faptul ca un om care tinde spre desavarsire, atunci orice iese de pe mana lui poarta aceasta amprenta a desavarsirii.
E cazul marturisitorului Alexandru Radulescu, descris de Octavian Voinea pe scurt aici: [url]http://www.fericiticeiprigoniti.net/alti-marturisitori/298-alexandru-radulescu-un-caracter-de-exceptie[/url]
Redau partial relatarea care arata cata asemanare este intre marturisitorii Costache Oprisan si Alexandru Radulescu:
[i]”L-am reîntâlnit la Gherla, la atelierul de mecanică. Era atâta conştiinciozitate în acest om, încât piesele ieşite din mâna lui nu admiteau nici o toleranţă. Erau toate adevărate prototipuri.
N-a putut niciodată să realizeze peste 50% din normă. Aceasta, din cauza preciziei şi fineţii lucrului său.
Luni de zile a fost ţinut cu jumătate de porţie de mâncare. Cu toate acestea nu şi-a schimbat atitudinea. N-a făcut lucru de mântuială numai ca să-şi realizeze norma. În piesele făcute de dansul se reflecta sufletul său pur.” [/i]
aprilie 23, 2013 @ 1:53 pm
Este o necorelare: începutul articolului menţionează că în 1948 era director la închisoarea de la Galaţi, iar pe parcurs se afirmă că a fost numit director în 1952.
Nedumerirea mea referitoare la acest torţionar, dar şi la alţii, este: unde şi cine i-au pregătit?
aprilie 24, 2013 @ 11:11 am
Doamne ajută!
Deși în literatura memorialistică întâlnim destule neconcordanțe legate de plasarea evenimentelor în timp (este de înțeles dat fiind că mulți pătimitori și-ai scris memoriile la zeci de ani după consumarea evenimentelor descrise), nu este cazul și acum.
Dumitru Bordeianu precizează că Petre Goiciu a fost numit în 1948 director la închisoarea Galați iar pe parcurs afirmă că a fost numit în 1952 director la închisoarea Gherla. Acolo se petrece acțiunea aceasta: ”În vara lui 1952, îndată ce a fost numit director, a dat ordin la atelierul de tâmplărie, unde lucram si eu, să se confectioneze câteva carcere si să fie instalate la parterul clădirii mari a închisorii.”
Cât despre unde și cine i-a pregătit, răspunsul este mai degrabă unul duhovnicesc: i-a pregătit diavolul sufletește, iar când contextul social-politic le-a permis să-și manifeste răutatea nestingherit, au făcut-o fără să clipească. Altfel spus, au fost oameni răi la suflet, nu a fost nevoie de o pregătire prealabilă, ci de răsturnarea orânduirii politice care corespundea foarte bine stării lor sufletești. De asta au aderat foarte ușor la lupta de clasă, la perceptele marxist-comuniste. Și odată ce au avut liber de la centru pentru eliminarea ”dușmanilor poporului”… și-au dat drumul la imaginație.
Așadar, răutate personală + oportunism = aderare la comunism.
august 10, 2015 @ 12:17 am
De ce nu apare și poza torționarului?…sau a fiului său care a continuat tradiția tatălui la facultatea din Galați?