Petre Țuțea – Socratele României

Petre Țuțea, Socratele României, cum îi ziceau cei mai mulți, era doctor în filozofie și științe economice. Dintre toți cei care au făcut expuneri, Petre Țuțea era cel mai ascultat, am putea spune chiar savurat, de către întreaga sală. Luările lui de cuvânt erau adevărate prelegeri de filozofie, de cultură generală și delectare spirituală. Pe lângă talentul oratoric, Țuțea își presăra expunerea cu anumite vorbe de duh și snoave, care descrețeau fruntea și deschideau inimile tuturor.

Își luase doctoratul în Germania și reușea să se facă înțeles chiar în probleme de pură filozofie. Cunoscător al marilor filozofi antici – Platon, Plutarh, Socrate, etc. -, jongla cu toți filozofii moderni, mai ales cu cei germani, Hegel, Kant și Nietzsche. Lua parte la toate discuțiile în legătură cu expunerea din ziua respectivă și ședința devenea interesantă prin cele ce spunea Petre Țuțea, și nu prin mărturisirea respectivului.

El a fost și un ziarist de mâna întâi. Țuțea a colaborat și la ziarul ”Cuvântul” al lui Nae Ionescu, la care au colaborat și Mihail Sebastian și alți ziariști cu orientări politice diferite. Spun acest lucru, ca să amintesc încă odată că Nae Ionescu nu condiționa publicarea în ziarul său de orientarea politică a colaboratorilor săi, ci de valoarea ideilor cu care aceștia îmbogățeau conținutul ziarului. Și Petre Țuțea a povestit cum, odată, un prieten cunoscut, ziarist ca și el, l-a întrebat:

”Măi, Petrică, cum faci tu că în articolele pe care le publici la ”Cuvântul”, îi mai dai lui Nae să înghită și șopârle?” La care Țuțea i-a răspuns: ”Nu e chiar așa, Nae sesizează tot, dar îi plac asemenea atitudini!”.

Adevărul este că pe Nae Ionescu, ca și pe Țuțea, nu-i putem asemăna cu altcineva, decât doar cu ei înșiși. (…)

În anul 1940, când ministrul nostru la Moscova era Grigore Gafencu, Petre Țuțea a fost atașat economic al acestei legații. În timpul guvernării legionare, el a funcționat, pentru scurt timp, în cadrul Ministerului de Externe. Nu-l putem număra printre doctrinarii legionari.

Înalt, corpolent și mereu în vervă, Petre Țuțea era, cum se spune, tobă de carte. Am putea spune că era mintea cea mai cuprinzătoare care se găsea în 1964 la închisoarea Aiud. Fusese arestat mult mai târziu decât ceilalți legionari. Cu toate acestea, era uzat de viața din pușcărie. Îi lipsea o mare parte din dantură și din cauza aceasta avea oarecare dificultăți în pronunțarea unor cuvinte. L-am văzut de câteva ori când lua masa. Îi trebuia mult timp să mestece cartilaje, tendoane, cozi și alte asemenea ”subproduse” cum li se spunea în pușcărie unor asemenea resturi, folosite la masa osândiților. Uneori, când nu termina de mâncat în timpul afectat pentru masă, cerea voie gardianului să ia gamela în celulă. De multe ori, nu i se admitea acest lucru și trebuia să renunțe la restul de mâncare.

După eliberare, a vrut să-și publice anumite manuscrise, dar n-a avut acces la nici o editură. Nevoind să-și plece capul, i s-au făcut tot felul de șicane. S-a mers până acolo, încât i s-a înscenat un proces de speculă. S-au folosit împotriva lui tot felul de metode josnice, scoase din sacul fără fund al Securității, în scopul de a-l compromite în fața opiniei publice.

(Ion Antohe – Răstigniri în România după Ialta, Editura Albatros, București 1995, pag. 452-453)