vezi galerie foto (14 foto)
Petre Țuțea
"Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu."
  • 06 Octombrie 1902
  • Boteni, Argeș
  • economist, filozof
  • 13 ani
  • Văcărești, Jilava, Ocnele Mari, Aiud
  • 03 Decembrie 1991
  • Boteni, Argeș

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Petre Țuțea la bătrânețePrin ianuarie 1990 citeam cu nesaţ un ziar liber românesc. Întâlnind şi semnãtura domnului Petre Tutea, am tresărit. Zvonurile stenice, deşi părelnice, privindu-l, se adevereau aşadar. Chiar ele mi l-au readus, firesc, în minte... Chipul i se înfiripa iar, adunându-se din cotloanele tainice ale copilăriei şi memoriei, unde aţipise discret, ca spuza jarului ţiuitor ascuns sub colbul uşor al cenuşii. Dacă în cele mai îndepărtate amintiri rătăcea fără oprelişte, scăldat de lumina unui timp mirific şi incert, ultima întâlnire îl contura precis, în vara anului 1967, la Bucureşti.

Sosisem, tocmai, pentru un scurt răstimp din valea Doftanei - unde oficiam ca medic al şantierului Paltinu, printre constructorii splendidului baraj parabolic aşezat în curmezişul râului, născător al lacului de acumulare - când am avut surpriza şi bucuria de a-i afla acasă, în strada Sandu Aldea, atât pe tata şi mama, cât şi pe domnu' Țuțea... I-am invitat pe tustrei la un restaurant înspre "Şosea..."

Petre Țuțea, coleg berlinez şi de puşcărie al tatei, de unde abia scăpaseră cu viaţa amândoi, de vreo trei ani, se refăcuse, şi fizic se înfăţişa iar ca odinioară: bărbat voinic, lat în spate, căpăţânos - adică pronunţat brahicefal, cum ar spune antropologii, jovial, cu fruntea mare, urechile cărnoase, nas proeminent şi buze subţiri. Ochii mici, căprui, plini de vioiciune, licăreau isteţime, umor şi ironie...

Născut în Câmpulung Muscel, la 6 octombrie 1902, Petre Țuțea împlinise deci, joi, 13 octombrie 1990, când întru revedere, i-am trecut pragul cămăruţei de la etajul opt, din strada Şipotul Fântânii, venerabila vârstă de 88 de ani şi 7 zile... Cu bucuria revederii istovită, privesc dezamăgit în jur: odăița-chilie are un pat, o lampă, un radio portativ, trei scaune, o masă şi o canapea. Din belşug sunt numai stivele de cărţi, vrafurile de ziare, teancurile de manuscrise... Prin altă uşă se pătrunde în "sala de baie". Atât.

Nepotrivirea dintre ilustrul "locatar" şi meschinăria locului îmi produce un rictus amar, din fericire, curând anulat, de belşugul darurilor revărsate din zestrea amfitrionului meu. Îl fixez intens şi mă las prins cu deliciu în mrejele magiei lui. Spectacolul devine fascinant: Petre Țuțea intră în transa monologului continuu...

Farmecul şi vraja, învăluitoare şi aromitoare, se iscă din vorbă şi gest. Cuvântul făurit cu migală de zlătar ca un juvaer este trimis în lume şlefuit de rostirea Crisostomului, căpătând sensuri neaşteptate, imprecizii lămuritoare şi poezie. Vorba îşi îngreunează miezul, devine incandescentă şi sclipitoare. Însoţirea cuvântului cu gestul este uluitoare. Fraza, rostită cu elegantă, legănată şi gâlgâită de râsul sonor, explorează suverană toate domeniile permise minţii omeneşti: creatorii speciei şi operele lor unice îşi pierd tainele şi dobândesc o aură neaşteptată. Gestul însoţitor şi indispensabil, expresie paralelă, complementară şi obligatorie a discursului, este larg, expresiv şi subtil; cu eleganță şi catifelare el întăreşte gândul, în care bărbatul se implică total şi pe care îl adoră, turnându-l în matricea insolită, neaşteptată şi polimorfă a frazei, fie nervoasă şi abruptă, fie amplă, unduitoare, încântătoare...

Parcă indiferent la auditoriul întâmplător şi pestriţ - întrucât nu şi-l alege - el înclină totuşi mai curând spre tinerimea şi discipolii instruiţi - cutiile lui de rezonantă sosind ca în pelerinaj la Maglavitul fiinţei mesianice, unde nu este dezamăgire. Dar nici locul şi tribuna discursului, cu orice dialog adiacent exclus, nu sunt privilegiate: fie lungit în patul celulei sau al cămăruţei, fie la colţ de uliţă, în palat sau cafenea, la Capsa în mijloc de agora, sau tolănit pe iarba grădinilor lui Akademos - Țuțea vorbeşte...

Copilul hoinar de odinioară, elevul gimnaziului câmpulungean, doctorul berlinez în economie politică de mai apoi, unicul prieten al lui Nae Ionescu - după cum îl socotea Profesorul însuşi - reformatorul expert şi vizionar al economiei naţionale româneşti, distrusă de apocalipsul războinicului an 1944 - Petre Țuțea ajunge sub comunişti deţinut politic, înfundând 13 ani puşcăriile. Pretutindeni vorbăreţ, cuprins de exaltarea mistică a iniţiatului, excesiv în monologul plin de hiperbole şi negaţii ireductibile - dar fără umbră vicleniei, calculului, invidiei sau pizmei, ci doar pentru o pedagogie optimistă şi din supremă plăcere a rostirii frumoase, dăruite gândului halucinant şi arborescent, Petre Țuțea, cu propria-i capacitate nelimitată de a se bucura contagios, te pofteşte, surâzând enigmatic, la neîncetata descoperire a personalităţii lui.

Înspăimântătorul căpcăun al culturii, înghiţită şi restituită cu elegantă şi strălucire, dăruit de ursitoare cu o aviditate constituţională domnind în toată fiinţa lui, este un admirabil mâncău: "un gourmet gourmand", ar spune, în fineţe, pantagruelicii urmaşi ai Galilor. Într-un soi de veşnică întoarcere ciclică spre copilăria căutată (în conştient?) precum pământul de către Anteu, înghite cu încântare dulciuri şi manifestă o aviditate afectivă înduioşătoare obţinută - spre plăcerea tuturor - printr-un comportament de seducţie, în iscusita regie teatrală.

Dar vorbareţul superior, într-o aviditate restituită prin verb, este şi un pedagog surâzător şi optimist, cu nimbul Sfântului Ioan Gură de Aur, iradiind deasupra unui spate lat ca al lui Platon.

Acest om, claustrofob în textură, nu este deloc prin opoziţie sau reacţie un agorafil, ci un singuratic. Idolul mulţimii de ascultători îmbătaţi de vorba magistrului, trăieşte paradoxul tainic al însingurării, suferind cu extaz fierbinţeala jarului înăbuşit al unei trăiri ortodoxe de mare acurateţe, soi de Socrate-călugăr, arătându-ne darnic şi mulţumit fața laică a unei schimnicii.

În desele împrejurări hâde, născând frica şi delaţiunea - atât de banale şi caracteristice coşmarului dictaturii comuniste româneşti - Petre Țuțea, care aidoma prietenilor lui, nu poate fi cumpărat, întrucât nu râvneşte nici la onoruri, nici la funcţii, nici la bogăţii, manifestă curaj împotriva opresorilor şi indiferență senină față de propriai soartă. Fără a se feri de nimeni niciodată, Petre Țuțea vorbea şi față de oricine spunea orice. Parcă-l văd pe Calea Victoriei, înainte, între şi după arestări, sau la Capsa, "COS" (Casa Oamenilor de Ştiinţă), ori Casa Scriitorilor: măreţ, trupeş, îmbrăcat într-un veşnic palton cafeniu-roșcat, uzat, descheiat şi fără nasturi, cu buzunarele burduşite de manuscrise, încălţaț vară-iarnă cu bocanci, Țuțea se plimba jovial şi flămând, gesticulând şi vorbind fermecător, cu o droaie de oameni după el: gură-cască, pierde-vară, muncitori, elevi, funcţionare, prieteni, admiratori, detractori, universitari seci în costum corect şi... securişti în sutană civilă... Dacă Securitatea îi confisca manuscrisele la fiecare din arestări şi îl închidea pentru păcatul lui capital - "vorba slobodă", sau fiindcă numele îi apăruse pe lista unui guvern ipotetic, în dreptul Ministerului Culturii - şi el habar n-avea! - unii - dintre securiştii mai tineri, ascultându-l subjugaţi de farmecul lui de sirenă, au intrat şi ei la puşcărie!

Primit cu ovaţii în Uniunea Scriitorilor care, spre cinstea ei, i-a acordat o pensie de 4.000 lei lunar (fată de cele anterioare de... 450 lei şi, ulterior, 1.500), permiţându-i astfel o viaţă la limita decenței, Petre Țuțea îşi continuă netulburat monologul, practicând, între altele, aforismul. Am notat câteva:

- Filosofia marxismului este filosofia neumanului.

- Comunismul este una din iluziile imbecile ale omului.

- Comunismul are o natură neantropologică: e ca şi cum ai vorbi unui gard.

- Comuniştii nu sunt oameni, sunt preoameni.

- Comunistul este ca un câine: îi este frică de bătaie.

- Comuniştii sunt posesori de falimente.

- Comuniştii nu înlătură mizeria: escroci, ei o fardează.

- Comuniştii şi călăii - Pantiușa, Nicolschi, Țurcanu - n-au lăsat loc de "bună ziua".

- Majoritatea comuniştilor sunt minoritari.

- Social-democraţii sunt onaniştii socialiştilor. (...)

Anecdota este altă specie cultivată de magistru. Mai ales atunci când subiectul este tragic. Notez aici doar patru.

1. La Aiud, sunt muncitori care fac greva foamei, ca să stea în celulă cu el, să-l audă cum vorbeşte. Colonelul Crăciun - nomina odiosa! - îl întreabă pe unul:

- Da' ce, mă, pricepi ceva?

- Nimic! Dar e grozăvie...

2. Un muncitor avea burta mare. Țuțea îl întreabă:

- Ce ai, eşti bolnav?

- Nu. E pâine pentru dumneavoastră...

3. Dialog, la liberarea din închisoare, între Țuțea (închis de 13 ani) şi Prinţul Ghica (închis de 23 de ani). Țuțea către Ghica:

- Luaţi-o înainte, că aveţi 23 de ani, că dacă ies eu întâi - zic ăştia că-s omul guvernului...

4. Petre Pandrea [tatăl autorului evocării - n. red.] era la "Neagra" [celulă cu statut de pedeapsă severă - n. red.]. "Făcea greva foamei, se ruga, ajunsese în stare de levitaţie. Îşi trecea mâna pe sub spate" (Petre Țuțea). Îi aduseseră arpacaş la gamelă şi nu-l atingea. Gardianul care, cu trei zile în urmă, îl ironiza: "Banditule, tu crezi în Iisus Hristos si'n mă-sa?" fu cuprins de teamă văzându-l, şi bâigui către Pandrea cel rămas impasibil şi concentrat: "Rugaţi-vă şi pentru mine, Domnule, să ne scape Dumnezeu de ruşi..."

Devine, cred, o evidentă că reconstituirea istoriei românilor şi a vieţii Bucureştilor, este imposibilă şi de neînţeles, fără cunoaşterea acestor personaje, pitoreşti şi tragice totodată, bărbaţi nonşalanţi şi nepăsători fată de propria soartă, pe care o expun conştient primejdiilor, dintr-o lume românească cu reflexe balcanice, de mâncăcioşi, guralivi, avizi de cultură şi de frumos, mari poligloţi şi creatori, precum cei pomeniţi, împreună cu un Barbilian, un N. Carandino, un Ion Marin Sadoveanu...

Dar parcă nimeni nu vorbeşte precum Țuțea.

Acest Socrate carpato-danubian îşi aşteaptă încă, în grădinile lui Akademos, un Platon al lui. Îl va găsi oare?

Te îmbrăţişez filial, Iubite domnule Țuțea! La revedere şi pe curând.

***

Două amintiri-limită mă urmăresc încăpăţânate: Când mă lua în braţe - în str. Barbu Delavrancea, acasă, unde îşi avea în permanentă un pat - şi mă juca pe genunchi: - Luaţi-l de-aici că-l mănânc..., zguduit de râsul homeric... Când l-am văzut ultima oară şi i-am dăruit "Reîntâlnirea cu Petre Țuțea", mândru ca un păun şi cu ochii înlăcrimaţi, m-a îmbrăţişat spunând: - Mă, Andrei, eşti feciorul lui Petrică Pandrea, dar parcă ai fi şi al meu"...

Sunt împresurat de umbre...

(Andrei Pandrea - Tutea.ro)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii