La Aiud, alte camere ale secției a II-a erau binecuvântate de prezența filozofului Petrovici, profesor și fost ministru antonescian de care am vorbit mai înainte sau Petre Țuțea ale căror conferințe pe teme de filozofie, literatură universală și românească, constituiau oricând adevărate teze de doctorat. Se povestea cum într-o seară un coleg l-a rugat pe Petre Țuțea să-și spună părerea despre doi filozofi germani. Conform stilului său, el a început încet, rar, domol, să construiască o paralelă între cei doi mari filozofi ai lumii și, încet, încet, cu voce normală a captivat atenția întregii camere, fascinându-și ascultătorii.
Printre cei aflați în acea celulă, era un fost șofer, om cumsecade, politicos și respectat dar fără educație școlară și care a ascultat cu religiozitate întreaga expunere. A doua zi, un coleg care îl văzuse cât de atent urmărise prelegerea, cu intenția de a-l ajuta să înțeleagă mai bine cele expuse, la întrebat: ”ce-ai înțeles din conferința din seara precedentă?”
Șoferul, om corect și cinstit i-a răspuns: ”Dle X, sunt cinstit, n-am înțeles nimic dar mi-am dat seama că Domnul Țuțea spunea lucruri atât de interesante și frumoase încât am încercat să înțeleg ceva și nu am putut închide ochii și nici să fac altceva”.
Mi s-a spus deasemeni că după ora de închidere chiar unii gardieni ascultau la ușă din curiozitate, fără să întrerupă prelegerea.
(Aurel Sergiu Marinescu - Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, p. 131)
Comentarii
RSS pentru acest articol.