Pimen Bărbieru, stareţul partizan din Muscel

Anul 1917. Matca. Un sat de agricultori de lîngă Tecuci. Alţi şapte copii au rămas orfani de ambii părinţi: tatăl lor a murit atît de aproape de ei, în luptele de la Mărăşeşti, iar mama lor, plecată nebuneşte pe front să-şi caute soţul şi să-i aducă trupul acasă, s-a îmbolnăvit de tifosul ce bîntuia tranşeele. În mai puţin de un an, boala a secerat-o şi pe ea, iar, la scurtă vreme, şi pe cel mai mic dintre copii. Ceilalţi şase – cinci băieţi şi o fată – au fost luaţi de suflet de către rude, iar apoi patru dintre ei au luat calea monahiei. Prin rînduiala lui Dumnezeu, cel mai mare a ajuns stareţ al Mănăstirii Negru-Vodă şi, apoi, al schitului muscelean Cetăţuia, avînd numele de călugăr Pimen Bărbieru.

Pe stînca semeaţă ce străjuieşte intrarea în inima Muscelului, Pimen s-a rugat pentru bunul mers al acestui lăcaş unic de spiritualitate creştină românească. Traiul la schit era greu: locul e sălbatic şi izolat, fiind aproape ca o fortăreaţă. Totuşi, pentru a se nevoi mai mult, el s-a hotărît să petreacă postul mare al anului 1944 într-una din grotele de sub schit, aşa cum o făceau cîndva schimonahii care vieţuiau aici complet izolaţi în sălbăticia locului. Pe o scară de frînghie a coborît într-o mică peşteră şi, la lumina făcliei, pe un pat de piatră, a descoperit sub o pînză de păianjen oasele unui sfînt român care-şi încrustase pe perete numele şi anul morţii: Ioanichie, † 1638. A anunţat obştea pentru această dumnezeiască minune şi a adus moaştele în mica bisericuţă a schitului, unde le-a dat toată cinstirea şi rugăciunea. Printre cei care au vegheat la căpătîiul lor s-a aflat şi ieromonahul Dorotei, fratele de la Matca al stareţului, vieţuitor şi el la Cetăţuia.

Jurămînt pentru Credinţă și Ţară

Începutul anului 1948. Pe zăpada aşternută pe piatră, la schit, a urcat o umbră tăcută, pentru o mărturisire de credinţă. Gheorghe Arsenescu, colonel în Armata Română, i-a cerut stareţului Pimen Bărbieru binecuvîntarea pentru a închega o mişcare de rezistenţă anticomunistă, intitulată Grupul Dragoslavele. Colonelul credea că occidentalii nu vor lăsa România în mîinile sovieticilor şi, ca fost ofiţer de stat major, întocmise un plan logistic. Era nevoie de oameni de încredere, de adăposturi, de armament, de alimente şi de mijloace de comunicaţie. Şi, mai ales, de un legămînt de taină, care nu se putea pecetlui decît pe sfînta cruce. Stareţul l-a ascultat, l-a binecuvîntat şi l-a asigurat de tot sprijinul lui. La grup au aderat foşti ofiţeri, intelectuali ai satelor, proprietari deposedaţi de munca lor, ţărani – cu toţii uniţi împotriva samavolniciilor şi antihristului regimului comunist. Jurămîntul lor a fost scris la Cetăţuia şi el reprezintă un adevărat program al mişcării: „Jurămînt. În numele lui Dumnezeu Atotputernicul şi pe sfînta cruce, eu … jur să mă fac haiduc, de bună voie şi nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea şi eliberarea Patriei şi a neamului din ghearele fiarelor comunisto-bolşevice şi de sub jugul greu al ruşilor!

Jur credinţă Majestăţii Sale Regale Mihai I, Regele tuturor românilor!

Jur credinţă Guvernului liber al Patriei!

Jur supunere şi ascultare fără murmur şi fără şovăire şefului haiducilor!

Jur să ucid fără milă şi cruţare pe toţi străinii şi ticăloşii care ne-au trădat şi vîndut Patria şi neamul şi au adus dezastrul ţării!

Jur să nu mă despart de fraţii mei de luptă decît după victoria finală!

În caz de trădare sau de călcare a jurămîntului, să fiu ucis atît eu, cît şi întreaga mea familie!

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“.

Arestat de Securitate

Primele nuclee ale mişcării s-au închegat la Cetăţeni, Rucăr, Cîmpulung şi Nucşoara. Toţi cei care au acceptat să facă parte din mişcarea anticomunistă au jurat cu o mînă pe cruce şi cu cealaltă pe armă. La schitul din vîrful stîncii au avut loc întîlniri ale capilor grupării, aici s-a ascuns armament, de aici s-a ţinut sub observaţie zona şi tot de aici s-au trimis veşti către cei din teritoriu. Planul era ca, la începutul anului 1949, să se treacă efectiv la acţiune. Muscelul trebuia să devină centrul unei rezistenţe naţionale. Însă cineva a încălcat jurămîntul şi autorităţile comuniste au aflat de plan. Urmărit, colonelul Arsenescu a reuşit să scape dintr-o ambuscadă şi s-a ascuns la Cîmpulung. În ianuarie 1949, Securitatea a operat primele arestări. Stareţul Pimen Bărbieru a ajuns şi el în mîinile poliţiei politice, fiind anchetat la Cîmpulung, alături de alţi partizani din acelaşi grup, precum Toma Burtea sau Predoiu Longin. Flacăra luptei şi a credinţei, însă, nu s-a stins, colonelul Arsenescu şi fraţii Arnăuţoiu, din Nucşoara, fiind aceia care au dus mai departe mişcarea în spirit şi faptă, aşa cum au jurat pe cruce.

Învierea din mină

După anchete aspre şi torturi chinuitoare îndurate în beciurile Securităţii, stareţul Pimen Bărbieru a fost judecat şi condamnat, prin sentinţa cu numărul 478/11.05.1950, la 25 de ani de temniţă grea, fiind găsit vinovat de uneltire împotriva „regimului popular“. Nu i s-a confiscat averea, pentru că nu avea alta în afară de credinţa din inimă; or, în faţa acesteia, orice instanţă pămînteană rămîne absolut neputincioasă. A cunoscut detenţia politică în închisorile de la Piteşti, Jilava, Tîrgu Ocna, Baia Sprie şi Aiud. La Baia Sprie, stareţul Pimen Bărbieru a fost scos la muncă silnică, în mina de aici. De Sfîntul Paşte, în anul 1953, în măruntaiele pămîntului, a făcut clopot din sfredele şi din pînză albă epitrafir şi astfel le-a vestit celorlalţi deţinuţi Învierea Domnului. Credinţa în Dumnezeu l-a întărit şi l-a făcut să treacă peste orice suferinţă. Munca în subteran şi lipsurile din puşcărie l-au îmbolnăvit, însă, grav de tuberculoză. Şi, fiindcă nu moartea, ci suferinţa fizică şi psihică era scopul autorităţilor, fostul stareţ de la Cetăţuia musceleană a fost transferat, în anul 1955, la Spitalul Penitenciar de la Tîrgu-Ocna. În urma unui tratament cu antibiotice şi sub îngrijirea doctorului Aurelian Narcea, medicul penitenciarului, Pimen Bărbieru s-a pus pe picioare, a prins greutate şi i s-a oprit evoluţia bolii nemiloase. L-a ajutat, pe lîngă efortul bravului slujitor al lui Hipocrate, şi firea lui optimistă, dar, mai ales, credinţa nestrămutată în Dumnezeu.

Împlinire prin voinţa lui Dumnezeu

Decretul de graţiere din 1964 i-a adus libertatea şi părintelui Pimen Bărbieru. Executase 14 ani şi 9 luni de pedeapsă. S-a retras la Mănăstirea Cernica, unde era călugăr fratele său de sînge, Nifon Bărbieru. În anul 1977, timp de cîteva luni, a fost chiar stareţ la Mănăstirea Sitaru, dar a revenit la Cernica, fiind numit şi duhovnic al Mănăstirii Pasărea, unde se afla sora sa, maica Doroteea Bărbieru. Stareţul haiduc şi-a găsit odihna veşnică în anul 1982 şi a fost înmormîntat în cimitirul Mănăstirii Pasărea, alături de Nifon. Dumnezeu a împlinit truda şi speranţa lui Pimen Bărbieru: comunismul a căzut, iar Ioanichie, ale cărui moaşte au fost descoperite în peştera de la Cetăţuia, a fost canonizat prin grija Patriarhiei şi a Episcopiei Argeşului şi Muscelului.

(Narcis Manole – Curierul Zilei)