Poezii

La sânul odihnei ai vrea să te culci 
dar treci prin furtuni. De ce oare?
Visând linişti dulci, linişti dulci, linişti dulci, 
plutim pe nelinişti, amare.

De ce cu catargul speranţelor rupt,
pe căi de dorinţe şi lupte, 
gonesc neîntrerupt, neîntrerupt, neîntrerupt, 
vieţi doar de moarte-ntrerupte?

Sub greul atâtor albastre furtuni, 
Poeţii de astăzi suspină. 
De ce ca nebuni, ca nebuni, ca nebuni, 
vâslesc către-un cer de lumină?

Năierii de mâine vor şti naviga 
şi ura din suflet să-nece; 
şi cald vor sfida, vor sfida, vor sfida, 
furtunilor, clocotul rece.

Cu trombele mării la luptă s-or lua 
şi ei vor învinge taifunul; 
atunci vor spera, vor spera, vor spera,
sperând, vor lupta pân’ la unul.

Poeţii de mâine cântând vor porni 
prin şuer de rupte zăgazuri,
iar noi vom dormi, vom dormi, vom dormi, 
sub verzile mării talazuri.

Dar mai apoi, în alte zile crunte, 
un straniu întuneric stacojiu 
va dărâma speranţa-n tot ce-i viu, 
iar deznădejdea nu-şi va avea punte.

Năvalnic val stârni-va mai târziu 
furtunile, izbind din munte-n munte; 
chiar Enoch coborî-va să înfrunte
fiara răzvrătită din pustiu.

Şi n-ai gândi privind azi curcubeul
cât de-ngrozit va fi atunce eul, 
din misticul, subtilul indigo. 
Omega, iată sensul tainic, o, 
cum se-mplineşte sub imperiul stelii 
Cuvântul, izgonit din Evanghelii.

Când harfele grădinilor de vis 
ne dăruiesc sonorele lor unde, 
cu trandafirii înfloriţi răspunde 
violoncelul roşului închis.

Culoarea asta de vibrări secunde 
ar însemna lumini de paradis 
de n-ar fi fost Abel cândva ucis 
de Cain, ce şi astăzi se ascunde,

căci strigă către cer şi azi la fel 
nevinovatul sânge-al lui Abel 
cu grai iubit al razelor divine: 
– Cain, opreşte-ţi braţul fratricid, 
căci sângele ca focul său lichid 
cuprinde tot, opreşte-te Caine!

Iubire, pace, jertfă, mântuire,
în tâlcul alb acestea toate sunt; 
Slavă-ntru Cei de Sus şi pe pământ 
cu flamuri albe, bună învoire.

Cineaua fecioriei, albul sfânt 
va ninge peste-ntreaga omenire 
şi răsădind în suflete iubirea, 
de-a pururi iadul să rămână-nfrânt!

Lumina se desface în fâşii 
de trandafiri, de oameni şi de îngeri, 
căci alb, înseamnă-aceste melodii:

A suferi calvarul în tăcere, 
a birui în marile înfrângeri, 
a năzui mereu spre înviere.

Citeşte; o carte e omul. 
Învaţă; magistrul e viaţa. 
Fii nou în rodire ca pomul,
Ascultă vechimii povaţa. 
Principiul e dreapta măsură. 
Rămâi lângă steag; laşii lese-l! 
Nădejdea e flacără pură; 
Fii vesel, fii vesel, fii vesel!

Citeşte; o carte e omul. 
Cu tainice unde ca Indul. 
Tu ia cu evlavie tomul 
Şi cugetă liber, cetindu-l. 
Iar dacă vreodată se-ntâmplă
Să-ţi pară ascuns înţelesul, 
Lipeşte hrisovul de tâmplă; 
Gândirea alungă eresul.

Învaţă; magistrul e viaţa. 
Chiar marii-nţelepţi buchisească.
Magistrul împrăştie ceaţa 
Să crească lumina, să crească. 
Şi astfel din era în eră 
Ne-nlaură academia 
Cu albe cununi şi ne-oferă 
Un titlu înalt: omenia!

Fii nou în rodire ca pomul, 
Ia seama la cariul nemernic. 
Supune cu mintea atomul 
În secolul nou; fii puternic! 
Puternic cu vrere ostaşe 
Iubirea de ţară cultivă-ţi, 
Ca nici cotropire vrăjmaşă 
Să nu te doboare, nici crivăţ.

Ascultă vechimii povaţa: 
Toţi creştem la sânu-i ca pruncii.
Toţi sugem coraslei, dulceaţa, 
Asemeni vlăstarelor luncii. 
Nu tot ce răsare hrăneşte; 
Cunună vechimea cu noul. 
Din marea sinteză va creşte 
Mirificul „mâine”, eroul.

Principiul e dreapta măsură; 
Pe om îl doboară excesul. 
Aflăm echilibru-n natură, 
De unde la toţi ni-i purcesul. 
Şi-n dreapta măsură se cere 
Măsură, de altfel ca-n toate. 
Voinţa e marea putere! 
Acel ce nu vrea, nici nu poate.

Rămâi lângă steag; laşii lese-l! 
Vrăjmaşul se-nfoaie zadarnic. 
Mai rar cădem noi şi mai des el; 
Baltagul dreptăţii e harnic. 
Rămâi cu poporul, integru; 
Cinsteşte-ţi cu fală străbunul.
Om galben, om alb şi om negru, 
Ne ţine pe toţi Domnul bunul.

Nădejdea e flacără pură; 
Nu-ţi pese de zloata cea rece.
Şi nouri şi spasme şi zgură 
Vor trece, vor trece, vor trece. 
Chiar şi prin acea energie 
Pe care o dă disperarea, 
Să curgă speranţa mai vie
Acelor ce-aşteaptă salvarea.

Fii vesel, fii vesel, fii vesel! 
Din gluma senină zăbun fă! 
Păianjenul firul lui ţese-l;
Tot spiritul vieţii triumfă. 
Surâsul, nu râsul în şagă 
Aduce mai multă lumină, 
Căci hohotul dacă-i o ghioagă, 
Surâsul e arma deplină.

Fii vesel, fii vesel, fii vesel! 
Nădejdea e flacără pură. 
Rămâi lângă steag; laşii lese-l.
Principiul e dreapta măsură. 
Ascultă vechimii povaţa. 
Fii nou în rodire ca pomul; 
Învaţă; magistrul e viaţa. 
Citeşte; o carte e omul.

Şi azi ca ieri dăm chiot de alarmă, 
Dar nu ne-aud îndepărtaţii semeni. 
Cezarii au uitat de plug şi armă, 
Cato e mort, iar Scaevola deasemeni.

Ei nu ne-aud, dar zariştile ard! 
Un nou Atila spulberă pământul, 
Cu gândul leu, cu duhul leopard, 
Mai mânios în grai ca iarna vântul.

Şi azi ca ieri nu ne aud, dar vai! 
Se prăbuşesc cu vuiet catedrale. 
Sălbaticele hoarde din Altai 
Cutremură cetăţi voievodale.

Parisul ‘nalţă nou-i Capitoliu, 
Iar Roma glorioasa-i togă-şi poartă, 
Pe când, mereu cu sufletele-n doliu, 
Şi azi ca ieri cerşim din poartă-n poartă.

Şi azi ca ieri sub cer veneţian 
Se plimbă elegantele gondole, 
Pe când de-acelaşi scut daco-roman 
Se frâng şi cad săgeţile mongole.

Vă apără un neam necunoscut 
Sorbona, Salamanca, Oxford, Jena! 
Şi azi ca ieri noi stăm la Nistru scut
Să nu ajungă Asia pe Sena.

Nici ţara lui Columb, noua Eladă, 
Cu cavalcada geniilor ei, 
Nu-şi trage încă glorioasa-i spadă, 
Iar peste noi trec iarăşi anii grei.

Nu fremătaţi pe nările subţiri, 
Nu ridicaţi sprânceana a uimire: 
S-au înecat potop de năvăliri 
În sângele acestei ţări martire!

Ca luptătorul, care n-are timp
Să-şi lege rana-n toiul bătăliei, 
Noi mai purtăm pe frunte câte-un ghimp 
Sau răni pe trup din vremile urgiei,

Dar n-am împrumutat vreun cult nedemn 
Şi zei străini nu-şi fac aicea vatră; 
Bisericile noastre sunt de lemn 
În schimb credinţa noastră e de piatră!

Treziţi-vă, cât capetele voastre 
Nu-mpodobesc al Asiei oblânc! 
Treziţi-vă! Cu lacrimile noastre 
Vă luminăm prăpastia-n adânc.

Şi azi ca ieri Caligula petrece, 
Dar răsturnaţi-l, şi veniţi sub scut, 
Căci dacă peste ţara mea vor trece, 
Veţi zace poate mii de ani sub cnut.

Nimic sonor – 
neant integru; 
în cap, păun multicolor,
în suflet ura, taur negru!

Pantere mari de înnoptare
şi tigri galbeni în amurg. 
Pitoni cu trupuri care curg 
pândesc în mijloc de cărare.

Sub umbrare de tăceri 
Şi-n beznele interioare 
în vasta junglă, numai fiare,
iar omul, omul, nicăieri!

De-aş avea o pană de înger 
Şi cerneală de bezne, 
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne 
Să mă adun din toate risipirile, 
Să-mi scriu amintirile 
Şi să spun tuturor de ce sânger.

Era o noapte jefuită de stele… 
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate, 
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.

Când, deodată, din mijlocul nostru 
Izbucni, ca o flacără neagră, ura. 
Focul ei a topit într-o clipă 
Gând, suflet, aripă – 
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.

Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea. 
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer. 
Martirii ardeau pe ruguri de ger…

Atât de cumplite au fost suferinţele, 
Atât de năprasnică urgia, 
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile, 
Alţii şi-au pierdut veşnicia.

Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate. 
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge! 
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.

Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc. 
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc, 
Asemenea lui, aşijderea ţie, 
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.

Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor, 
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin. 
Aştept îngerul zorilor, 
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!

Pitești, decembrie 1949