Popas la icoana Preotului Liviu Brânzaş

Doisprezece au fost cei aleşi, care timp de trei ani – odată chemaţi – L-au urmat, împărţind cu El osteneala, primejdia, batjocura, lipsurile de tot felul. Şi dintre ei, unul tot s-a găsit care să-L vândă, grăbindu-i Patimile şi Răstignirea.

Le spusese Apostolilor: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate, cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Şi „mergând propovăduiţi Evanghelia Mea la toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh”… „În lume necazuri veţi avea. Va veni o vreme când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce o jertfă lui Dumnezeu… Ci îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”.

Ş iată-ne astăzi pradă tuturor furtunilor, a îndoielilor, a urii din partea celor care strigaseră: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!”. Ei, aceia se înmulţesc asemenea neghinei. Noi, înspăimântaţi, împuţinaţi, ne uităm în toate părţile, aşteptând de undeva izbăvirea.

Dar prin toată pulberea mizerabilă, care de acum pare că stăpâneşte lumea, tot se mai ridică, rar, câte un înger al lui Dumnezeu. Ici-acolo, câte un sfânt tot mai strânge cioburile sclipitoare din ceaţa tuturor zărilor şi adunând sfintele, sfinţitele daruri ale lui Christos, le înalţă către Cer, spre bucuria noastră şi scrâşnirea neputincioasă a slugilor iadului.

S-a scris încă de la tratatul despre preoţie al Sfântului Ioan Gură de Aur până la fericiţii mărturisitori ai zilelor noastre, s-au scris potop de laude aduse de slujitorii Sfintelor Taine, şi acest lucru nu se va sfârşi. Dar greu, ni se pare mai greu a vorbi de bine despre trecerea prin lume şi trăirea printre noi a câte unui sfânt al lui Dumnezeu decât despre căderea unuia sau altuia. Şi aceasta, în toate domeniile vieţii.

De aceea, uluiţi, smeriţi şi peste măsură de bucuroşi în inimile noastre, vom aminti în puţinele noastre rânduri despre vieţuirea printre noi a alesului lui Christos, Părintele nostru, Liviu Brânzaş.

L-am cunoscut şi noi în pălălăile iadului din închisorile duşmanilor lui Iisus Domnul. Înger printre noi cei roşi de foame, boli, slăbiciuni şi deznădejdi, l-am cunoscut pe seraficul atins de aripa îngerilor, tăcut, cu o sfială feciorelnică în toate, ca o Marie din Betania, adunând mierea cea de mult preţ care încă mai stăruia în puţine potire pe aici-pe acolo, printre noi. Apoi, odată revenit lângă ai săi, şi-a dat toată energia, şi-a închinat viaţa în slujirea deplină a lui Christos Mântuitorul, aducându-şi dobânda, talant lângă talant, la darurile pe care le primise. Căci cine a avut fericirea de a-l vedea slujind, de a-l auzi mărturisind pe Domnul, de a-i citi puţinele rânduri scrise spre lauda Crucii, s-a putut număra printre fericiţii acestor timpuri înnegurate.

Păstor bun, îngrijindu-se de oile lui, de staulul lor, păzindu-le de lupii care rânjeau prin preajmă, fratele nostru, preotul Liviu Brânzaş nu şi-a precupeţit liniştea, odihna, sănătatea, viaţa lui care îi cerea acum şi puţină îngrijire. Neobosit, ca un apostol al vremurilor noastre, el a adăugat frumuseţi neasemuite râvnei pentru Casa Domnului, pentru păşunea duhovnicească pe care o avea în grijă.

Tot ce am spune noi acum aici păleşte pe lângă frumuseţea rostirilor sale, a roadelor muncii, a celui care cu timp sau fără timp veghea la viaţa turmei lui. De aceea, nu vom căuta, nu vom stărui asupra faptelor şi împlinirilor sale, lucru pe care cu siguranţă îl vor întreprinde alţii, ci ne vom ruga – asta vom face, atât vom putea face – ca să-i fie numele pomenit acolo Sus, în curţile Raiului la care a râvnit atât de mult, şi prin el, să fim şi noi îngăduiţi la locul acelor bunătăţi veşnice.

(Dr. Nae Nicolau – Revista Rost, nr. 31 din septembrie 2005)